Autor: Benedict CIUBOTARU

Moldovenismul, ca ideologie, ca doctrină

După cum vom vedea puţin mai jos, are şi el artizanii săi cam de aceeaşi filiaţie spirituală ca şi cei ai euro-românismului. Însă, spre deosebire pragmatică de acesta din urmă, moldovenismul exploatează două trăsături esenţiale ale băştinaşilor de la est de Prut şi le abordează în sens reciproc opus: lipsa la ei a unei culturi instituţionalizate şi graiul moldovenesc matern. Prima trăsătură este exaltată, cea de-a doua – este pervertită. Contopirea lipsei de cultură cu schimonosirea graiului moldovenilor este declarată de către această ideologie drept marcă identitară definitorie a „poporului moldovenesc”.

Moldovenimea neîncadrată în experimentul etnocidal al „statului român modern” a fost ferită – adevărat că în mare parte, dar, totuşi, nu integral – de „ingineria genetică” a euro-românismului operată sistemic asupra tuturor românilor regăţeni. Este vorba, fireşte, de cei din „gubernia Basarabiei” şi de cei din guberniile Podoliei şi Hersonului (adică ai Moldovei Noi – cum se numea Podolia de Sud în veacurile 16-17 – şi ai fostului olat al Voziei). Sub aspect social-economic moldovenii basarabeni şi cei bugo-nistreni o duceau neasemuit mai bine decît confraţii lor din Moldova Apuseană şi, ulterior, după nefastul an 1859 , din Regat. O răscoală ţărănească ca cea din 1907 din nordul Moldovei cotropite de „euromi” era de neconceput în Basarabia rusească: nu exista la ţăranii basarabeni nici o motivaţie pentru răscoală, spre deosebire de confraţii lor moldoveni de la vest de Prut. Perioada interbelică i-a făcut pe moldoveni să tînjească amar după vremurile „ţarului”. Zicerea „iaca, pe vremea ţarului Niculai ...” a devenit referinţa cea mai frecventă cu cel mai mare potenţial protestatar a cotidianului basarabean în confruntarea moldovenilor cu realităţile social-economice impuse lor de politica „europeană” a românismului liberal.

Dar nu numai aceasta. Moldovenii est-pruteni – ţărănimea – nu prea s-au integrat în societatea rusească şi nici nu prea au asimilat cultura rusească – nici cea populară, nici cea provincială, nici cea occidentofilă, nici pe cea autentic rusească care reprezintă aportul extrem de consistent al Rusiei la civilizaţia ortodoxă. Conform regulii statisticii Imperiului Rus, orice persoană de credinţă ortodoxă care putea vorbi ruseşte era consemnată în statistici automat drept rus, deoarece criteriul credinţei era cel determinant. Astfel, de exemplu, germanii ortodocşi erau notaţi drept ruşi, iar rudele lor imediate, care vorbeau rusa la fel de bine şi, poate, nici nu mai cunoşteau limba germana, dar care erau luterani, erau înregistraţi ca germani. Un moldovean care, ca orice alt moldovean, era numai şi numai ortodox, dar vorbea ruseşte cu operatorul recensămîntului, era notat drept rus, iar, eventual, frate-său care nu vorbea ruseşte era notat drept „moldovean” sau „român” (în numeroase cercetări statistice, geografice şi etnografice ruseşti locuitorii băştinaşi ai guberniei Basarabiei erau notaţi ruseşte drept „rumînî”, adică „români”; o ultimă asemenea consemnare am găsit-o pentru anul 1897; astfel, ideologia de „moldoveni neromâni” nu este produsul Imperiului Rus, ci al revoluţiei bolşevice leninist-troţkiste, după cum vom vedea mai jos).

Astfel, conform recensămîntului Basarabiei din anul 1912 consacrat centenarului încorporării Basarabiei în Imperiul Rus, moldovenii constituiau 56% din întreaga populaţie de circa 2,5 milioane. Aceasta înseamnă cu numărul lor real era întrucîtva mai mare. Dar, ceea ce este şi mai relevant, din această cifră şi din metodologia catalogării etnicităţii intervievatului rezultă că majoritatea populaţiei guberniei Basarabiei o alcătuiau moldovenii care nu cunoşteau limba rusă. Rezultă, deci, că majoritatea moldovenilor est-pruteni nu a fost influenţată de rusificare, cel puţin, de rusificare directă. Adică ei au conservat felul lor de a fi de pînă la 1812.

Şi aceşti moldoveni, ciocnindu-se cu noile autorităţi militare ale Basarabiei – în ianuarie 1918 – au suferit un şoc cultural. Ei pur şi simplu nu îi înţelegeau pe fraţii „români”. Da, fireşte, ei înţelegeau unde e verbul, unde e predicatul, unde e articolul hotărît, dar rădăcinile majorităţii cuvintelor le erau necunoscute. Dar, ceea ce este şi mai relevant, nici autorităţile regăţene nu îi înţelegeau pe localnici. Veneticii i-au catalogat îndată pe moldovenii est-pruteni drept rusificaţi (adică, „ruşi”, „bolşevici” în limbajul „rafinat” al euromânei”), uitînd că, de fapt, ei erau cei deznaţionalizaţi şi franţuziţi pînă la nivel de cromozomi. Doar şi preotul-poet Alexie Mateevici a scris chiar o poezie întitulată de către el „Unora” în care fiecare strofă începe cu constatarea culturologică „Noi nu ne înţelegem” şi în care el arăta totala înstrăinare a limbii „literare” „româneşti”, adică a limbii (neo)române de limba tradiţională românească, de limba poporului român, deci şi de limba moldovenilor. Autorul „Limbii noastre” (scrise de către el în manuscris cu litere latine) nu poate fi bănuit de „antiromânism” şi de „rusificare”. El a trecut prin acest şoc aflîndu-se în calitate de preot militar în cadrul trupelor ruseşti de pe frontul românesc antigerman unde s-a şi ciocnit de românismul liberal.

Prin această atitudine anti-moldovenească, care, de fapt, era o atitudine anti-românească sui generis, aceşti „romunculi” legitimau, practic, moldovenitatea şi, implicit, puneau bazele ideologiei antiromâneşti a moldovenismului. Autenticitatea moldovenească, cea moştenită din străvechime şi conservată nu numai în cronicele şi folclorul moldovenesc, ci şi în cotidianul ţărănesc al moldovenilor est-pruteni, a fost declarată „neromânească”, „rusească”, „bolşevică”. Păsăreasca euromă adusă şi impusă de către administraţia statului „român” modern peste moldovenisme nu a putut fi primită de către aceştia. Ei vedeau şi simţeau cu toate fibrele discrepanţa izbitoare între „limba dulce-a mamei” şi păsăreasca fadă şi cazonă. Tocmai această opoziţie sociolingvistică şi chiar culturală a legitimat întru totul, în viziunea moldovenilor din partea locului, recurgerea lor la glotonimul de „limbă moldovenească”. „Limba moldovenească” ca negare a păsăreştii franţuzite, nu ca negare a limbii româneşti celei din străvechime.

Românismul liberal şi produşii acestuia - euromii – au fost cei care au trasat o linie de demarcare netă, agresivă pe care tot ei au ridicat un zid între cei de la vest de Prut şi cei de la est de Prut. Un zid care a rămas de atunci încoace insurmontabil. Un zid care trece prin suflete şi prin minţi. Un zid mai înalt şi mai durabil decît zidul căzut al Berlinului. Zidarii îşi cunosc treaba.

Întreaga perioadă interbelică a constituit pentru marea majoritate a băştinaşilor basarabeni un efort de rezistenţă împotriva „euromizării”: moldovenii nu înţelegeau nicidecum să devină euromi. „Românul” a apărut în faţa lor nu ca frate – de limbă, de cultură, de simţire, de credinţă, ci ca un străin, ca purtător al unei alte culturi. Ba mai mult, după interzicerea de către statul modern român a calendarului bisericesc, moldovenimea basarabeană a înţeles că aceşti străini care vorbesc o limbă pocită de străinisme nu numai că sînt străini prin cultura lor, dar că şi sînt de altă credinţă, una care doar mimează Ortodoxia. Izgonirea de către statul „român” a calendarului bisericesc din Biserica Română a stîrnit proteste în masă în toată Moldova istorică (ceea ce demonstrează odată în plus specificul moldovenesc în raport cu ceilalţi români), dar mai cu seamă în Basarabia. Prigoana la care au fost supuşi creştinii ortodocşi, adică cei care au păstrat calendarul bisericesc în uzul lor liturgic, i-a întărit pe moldoveni în atitudinea lor pe puţin spus neîncrezătoare faţă de acei euromi care îşi spuneau din motive neştiute „români”. De atunci, printre moldovenii de la est de Prut sensul cuvîntului „român” a fost substituit de sensul conceptului de eurom, adică de produs al românismului liberal, al antiromânismului. Căci în administraţia civilă şi militară românească moldovenii basarabeni (iar între 1941 şi 1944 şi cei transnistreni) nu au văzut „fraţi”, ci euromi, nişte străini de neam.

Această atitudine de rezistenţă, izvorîtă din autenticitatea moldovenească, din simţirea străveche nealterată de experienţele anticreştine ale „românismului” liberal, a constituit, la nivel de conştiinţă de masă, de conştiinţă socială, un moldovenism nedoctrinar, neideologic, un moldovenism psihologic, moral şi chiar identitar. Putem afirma că agresiunea deculturalizantă a românismului liberal a stîrnit chestiunea identitară a moldovenismului, a generat mutaţii la nivel identitar în conştiinţa colectivă de sine a populaţiei băştinaşe de la est de Prut.

Din acel şoc cultural moldovenii nu şi-au revenit nici pînă astăzi. Lucru ce nu poate fi înţeles de către euromii care formează azi majoritatea societăţii statului „român” modern european. Nu că nu vor să înţeleagă. Pur şi simplu ideologia primitivă a euro-românismului nu oferă instrumente culturologice de analiză: tot ce nu corespunde la milimetru cu cadrul lor fad şi uşurel este îndată respins ca ceva străin, „neromânesc”. Cum şi este respinsă întreaga cultură şi istorie românească dacă nu izbutesc să le falsifice, adică să le adapteze percepţiei extrem de rigide şi de înguste a euromului.

Reacţia ţărănimii moldoveneşti la acest şoc cultural, a fost un „Nu!” răcnit împotriva românismului liberal, a felului de „român” fad, fals, măsluit, antiromân de firea lui artificială. Fără vreun recurs la dovezi istorice, culturale, lingvistice, etnografice, civilizaţionale etc. pe care le furnizează supra-abundent toate aceste domenii de cercetare şi de tezaurizare a experienţei poporului. Psihologic, moral şi cultural îi putem înţelege reacţia. Dar nu mai mult. Deşi şi aceasta este mult. Chiar suficient pentru a produce o fractură în spaţiul identitar.

Această reacţie, dar, înainte de toate, motivaţiile şi resorturile profunde ale acestei reacţii fireşti ale moldovenilor de la est de Prut, nu şi-au găsit pînă astăzi o expresie doctrinară, ideologică care să fie fundamentată consistent pe realităţile istorice, lingvistice, culturologice, etnografice, sociologice, geopolitice etc. ale acestei populaţii înstrăinate. Dat fiind că în prezenta lucrare ne raportăm strict la doctrine, la ideologii, nu putem să abordăm vreo doctrină pozitivă a moldovenismului, deoarece nu cunoaştem nici un autor care să fi valorificat realităţile numite imediat mai sus.

Acest şoc cultural a fost, însă, aproape îndată folosit de „duşmanii de clasă” ai „burgheziei române” pentru a-i manipula pe moldoveni în lupta „proletariatului basarabean împotriva moşierului ocupant român”. Aşa, după încorporarea „Republicii Democratice Moldoveneşti” în statul modern român din Martie 1918, a apărut în laboratoarele ideologice ale bolşevismului moldovenismul ca ideologie „identitară” pretins a „moldovenilor”.