Cînd eram mic, elev, îmi doream să fiu pădurar, să fiu în contact neîncetat cu Natura, să studiez lumea animalelor, să cutreier pădurile, să mă bucur de senzația unei libertăți originare.

Vîrsta și societatea schimbă prioritățile și căile în viață, dar am păstrat acea vocație de naturalist, am ales o profesie din același registru și manifest pînă acum un interes viu pentru fenomenele Naturii, pentru toate ființele ei. Însă o relație mai strînsă cu aerul, pădurile și rîurile din copilărie și tinerețe îmi lipsește și simt asta.

Necesitatea menținerii unui contact strîns cu Natura e scrisă în genele noastre. Noi, oamenii, sîntem parte a Naturii, sîntem copiii ei, am evoluat în acord cu ea. Iată de ce periodic auzim chemarea lăuntrică de a evada din oraș, de a călători, de a vizita locuri izolate, de a admira priveliști sălbatice… sau pur și simplu de a privi ceva la National Geographic sau Animal Planet.

În sinea noastră, noi înțelegem că viața simplă, retrasă, pură poate fi o sursă inegalabilă de fericire autentică, într-o lume duplicitară și obositoare, în care faima este iluzorie, trecătoare. Emil Cioran a mărturisit la un moment dat că ar fi preferat să rămînă cioban în Rășinari (satul său de baștină) decît să devină filozof la Paris. Aceste regrete tîrzii sînt plata pentru ruptura noastră de Natură…

Dorian FURTUNĂ