Gînduri despre statalitatea moldovenească

„Bunul și Milostivul Dumnezeu să-ți dăruiască, dragă cititor, după zilele fioroase ale anilor de acum, niște secole mai libere, cînd ai găsi printre celelalte griji timp să capeți în citirea cărților odihnă iscusită de la muncă grea, fiindcă nu există o altă petrecere de timp atît folositoare cît și povățuitoare în viața omului, precum cititul cărților”.

Miron Costin, Marele Logofăt al Moldovei

Ar fi putut oare presupune Bogdan Voievodul atunci cînd cu multe secole în urmă a pus temelia statalității principatului, numit de contemporani Pămînt Moldovenesc, Țara Moldovei, Terra Moldaviae, Moldavia, că printre urmașii îndepărtați ai vestiților săi soldați și țărani,          prisăcari și crescători de cai se vor găsi niște „iude ai secolului XXI”, care pledează pentru distrugerea statului Republicii Moldova?

Astăzi, Republica Moldova se află în fața unei provocări istorice: se va menține oare însuși statul și nu se va întrerupe oare vechea tradiție de construire comună și colaborare între popoarele și etniile unite în jurul etniei moldovenești ce a și format statul?

Bazele statalității moldovenești contemporane au primit lovituri sofisticate și distrugătoare pe parcursul a 7 ani de așa-numita guvernare „pro-europeană”. Este vorba și de evenimentele din 7 aprilie 2009, și de încercarea de a destrăma temelia vieții de zi cu zi a satului moldovenesc, și despre distrugerea infrastructurii și aspectului exterior al capitalei țării - orașul Chișinău, și despre torpilarea sistemului financiar prin escrocheria multidirecțională - „furtul miliardului de dolari” din băncile Moldovei!

Cît de mult poți să-ți urăști țara, istoria, neamul ca să le faci pe toate acestea?!

În orice caz, iudele și distrugătorii vor pleca și vor fi blestemați de urmași, la fel cum a și fost de mai multe ori în istoria noastră. Istoria statului Moldovenesc.

Calea istorică a acestui stat nu a fost deloc ușoară. Probabil, printre popoarele Europei de Est nu e de găsit un alt popor care a îndurat și a acumulat în mentalitatea sa plină de colorit atît de multe.

La poalele de est ale Carpaților a avut loc formarea poporului moldovenesc și limbii vechi moldovenești. Domnitorii statelor vecine și în primul rînd regele Ungariei, strălucitul reprezentant al casei d’Anjou din dinastia franceză a Capețienilor, Louis I, care și-a extins domnia pînă la Marea Adriatică, a fost nespus de uimit cînd vasalul său, margraful Bogdan, și-a declarat suveranitatea.

Primii pași ai statului moldovenesc au fost vopsiți de sîngele celor care-l apărau. Expedițiile militare ale regelui Louis în anul 1359 pe pămînturile din poalele de est ale Carpaților nu au avut succes. Statul și-a început calea pe care a mers timp de mai multe secole. Avem puține mărturii despre acea epocă eroică. Însă putem spune cu certitudine: crearea statului avea loc simultan cu consolidarea religiei ortodoxe în calitate de religie formatoare de stat.

Textele și cărțile ortodoxe, scrise inițial în limba greacă (dialectul bizantin romanic), au devenit fundamentul culturii și vieții ceremoniale a poporului. Multilingvismul, fiind la baza comerțului și dezvoltării economice, era un factor al existenței obișnuite.

Limba moldovenească exista armonios alături de limbile bulgară, sîrbă, tătară, poloneză, limba slavă veche și limba ucraineană.

De regulă, reprezentanții nobilimii formau clanuri ancestrale conform limbii și apartenenței etnice a strămoșului - moldoveanul, polonezul, tătarul, ungurul, grecul sau bulgarul. Numele de familie era corespunzător: Movilă, Murzac, Bucioc, Sîrbu, Ștefăniță, Lubomirscy, Wishnioweicki, Barnovschi, Hluh, Timuș, Iordachi, Cantemir.

Diversitatea numelor și caracterelor, talentelor și energiei au condiționat o dezvoltare rapidă a economiei, culturii și a forței militare a tînărului stat.

Remarcabilul istoric rus Nikolai Karamzin scria cu mult mai tîrziu: „În acele timpuri a apărut un stat nou și renumit în vecinătate cu Lituania… Aici vorbim de începuturile Principatului Moldovenesc, guvernat de voievozi, ale căror nume abia dacă le cunoaștem tocmai pînă la Ștefan al III-lea sau Ștefan cel Mare, care a îndrăznit să-și scoată sabia din teacă împotriva temutului Mahomed al II-lea, și care a lăsat numele său înscris în istoria puținilor eroi prin glorioasele sale victorii asupra numeroaselor oști turcești. A fost obiectul de uimire pentru domnitori și popoare, săvîrșind fapte mari cu mijloace mici”.

Da, cunoaștem puține despre această perioadă eroică. Dar oare acest zgîrcită factologie nu ar trebui să servească drept catalizator pentru cercetări științifice, căutări ale faptelor și mărturiilor pierdute în adîncurile veacurilor?

Oare provocările zilei de astăzi nu ne demonstrează nouă, cetățenilor responsabili ai acestei țări, necesitatea unei asemenea căutări și a consolidării eforturilor din partea savanților adevărați și nu a celor conjuncturali?

Ce ne-ar putea servi drept sprijin spiritual și un simbol al statalității în fața încercărilor interminabile și fioroase de a elimina însăși memoria despre gloriosul trecut istoric, ca să avem doar simboluri istorice - drapele și steaguri?! “Воевода Молдавский, дядич оувсей земли Волошской: от планин адже до брега моря” (text în limba slavonă bisericească). (Voievodul Moldovenesc și stăpînul tuturor pămînturilor Valahe de la munți pînă la malul mării).

Acest titlu a fost plasat pe steagul armatei moldovenești încă de fiul cel mic al Margaretei Mușat, Roman, domnitorul Țării Moldovei (1391-1394). Sub acest drapel soldații moldoveni împreună cu armatele aliate ale Poloniei, Lituaniei și cele conduse de cnejii Rusiei Kievene i-au ținut piept unei noi expansiuni militare a Hoardei de Aur pe pămînturile Europei Centrale. În acea luptă a căzut eroic feciorul lui Roman, gospodarul Ștefan I.

Sub presiunea Hoardei în această luptă au pierit aproape toți comandanții armatelor aliate. Armata, de asemenea, a căzut aproape în întregime pe malurile rîului Vorskla, dar prin aceasta a oprit o nouă expansiune pe pămînturile europene. Steagul domnitorului Moldovei a fost salvat de ostașii viteji și adus împreună cu corpul domnitorului înapoi în principat. Acest drapel a devenit izvor de inspirație pentru un alt domnitor legendar al Moldovei, Alexandru cel Bun. Acest steag conducea în luptă detașamentele moldovenești în componența forțelor aliate în bătălia de la Grunwald (1410) și în cea de la Marienburg (1422). Steagul oștilor moldovenești a fost păstrat și acoperit de o nouă glorie deja în timpurile lui Ștefan cel Mare, renumitului domnitor și comandant militar. S-ar părea: ce poate fi mai presus și mai convingător decît asemenea fapte istorice?

Dar sub ochii noștri are loc ștergerea memoriei, editarea manualelor mincinoase, difuzarea filmelor și emisiunilor TV provocatoare, îndobitocirea totală a tinerei generații. Nu există o rezistență consolidată, ingenioasă și argumentată față de acest proces organizat cu ostentație pe banii „Departamentului pentru românii de pretutindeni”.

Fărîmă, înșală și săvîrșesc în mod neobrăzat o nedreptate și o mișelie. Zdrobesc statalitatea. Scuipă pe mormintele strămoșilor.

Ce să spun? Iude au existat mereu. Toată calea de multe secole a statalității moldovenești a fost marcată de tentative sofisticate și mișele de a o destrăma, umbrită de treburile murdare ale trădătorilor și escrocilor. Dar în cronicile istorice nu au rămas deloc mișei sau trădători - în memoria națiunii dăinuiesc domnitorii înțelepți și faptele eroice. Ele și trebuie să devină sprijinul nostru și linia de atac asupra distrugătorilor și provocatorilor. Simbolurile menținerii și consolidării statalității ar trebui să fie steagul istoric al lui Bogdan Voievod și drapelul militar al lui Ștefan cel Mare. Avem cu ce să ne mîndrim și pe ce să ne sprijinim.

Mihail LUPAŞCO