Unirea Moldovei cu România cu portretul lui Jirinovski în frunte

Autor: Mihai CONŢIU

Iulian Fota, fost consilier prezidenţial pentru probleme de securitate, declara într-un interviu că România nu este o ţară revizionistă şi că a fost invitată în NATO şi UE pentru a face o Românie mai bună, nu una mai mare. În fond, Iulian Fota nu a făcut decît să vocalizeze faptul că aceasta este şi reala politică de stat a României faţă de propaganda sterilă şi manipulatoare a activiştilor politici sau civici care cer unirea Moldovei cu România.

Cu toate acestea, există şi „o mică Românie subversivă”, neoficială, deosebit de activă şi bine finanţată, care este reprezentată de Mişcarea unionistă „Acţiunea 2012” şi cîteva partide marginale din Republica Moldova, aşa cum este minusculul Partid Naţional Liberal condus de Vitalia Pavlicenco, liberalii de ocazie în frunte cu Mihai Ghimpu şi Dorin Chirtoacă şi… cam atît!

Într-un articol anterior, intitulat „Despre cum îşi bate joc de moldoveni Mişcarea unionistă „Acţiunea 2012”, am explicat mai pe larg efectele dăunătoare, antinaţionale şi diversioniste ale demonstraţiilor desfăşurate de Mişcarea respectivă pe teritoriul Republicii Moldova, în care includem şi manifestaţia preconizată să aibă loc, tot în Chişinău, pe data de 5 Iulie.

Autorităţile moldoveneşti şi-au făcut datoria, ce fac cele româneşti?

Avem motive temeinice să credem că expulzarea de către autorităţile moldoveneşti a lui George Simion, preşedintele Mişcării unioniste „Acţiunea 2012”, a fost îndreptăţită. Popularitatea mediatico-diplomatică stupidă pe care Simion şi-a cîştigat-o nu poate să-i satisfacă decît pe susţinătorii lui naivi care trăiesc într-o lume paralelă, într-una iluzorie. Oamenii de bun simţ, analiştii şi politicienii responsabili nu pot vedea în Simion şi „Acţiunea 2012” altceva decît întruchiparea unui grup de sabotori la adresa imaginii României în NATO şi UE şi împotriva intereselor naţionale ale statului Republica Moldova.

Logica ne spune că România diplomatică ar fi putut fi nevoită nu doar să se delimiteze de activităţile subversive ale Mişcării „Acţiunea 2012”, dar să şi dea explicaţii partenerilor occidentali. În fond, „Acţiunea 2012”, dincolo de „obiectivele” reale pe care le are şi pe care le-am luat în dezbatere anterior, pare să urmărească şi scopul de a pune diplomaţia românească în situaţii stingheritoare, să trezească suspiciuni europenilor şi americanilor faţă de presupuse intenţii revizioniste ale României, ceea ce ar contravine obligaţiilor asumate în contextul statutului de ţară membră a NATO şi UE.

Dincolo de penibilitatea şi periculozitatea lor, mesajele activiştilor unionişti sfidează realitatea concretă, bunul simţi şi buna credinţă a naivilor care chiar cred în bazaconia numită unirea celor două ţări. O ipotetică unire ar trebui făcută prin opţiunea majorităţii covîrşitoare a populaţiilor celor două state. Despre ce unire poate fi vorba atîta timp cît, potrivit ultimului sondaj de opinie, peste 50” dintre moldoveni vor ca ţara lor să adere la Uniunea Vamală, în timp ce doar 32% preferă UE?

Vorbind tot despre o ipotetică unire, avem convingerea că chiar dacă şi 75% dintre moldoveni ar dori-o tot nu ar fi posibilă. În primul rînd din cauza celor minimum 25% , tot virtuali, căci în realitate sînt şi vor fi extrem de mulţi, iar asta pentru că cei 25% reprezintă o altă ţară care nu poate şi de nesocotit, iar în al doilea rînd din cauză că România nu-şi va risca statutul de ţară aflată sub protecţia NATO şi UE prin alipirea unui teritoriu, Republica Moldova, care este o ţară la fel de străină pentru România ca şi Principatul Monaco. Un argument în plus la ultima afirmaţie este şi acela că Bucureştiul nu a înţeles Chişinăul nici după un sfert de secol de relaţii şi colaborări neîngrădite.

Prin expulzarea lui George Simion, s-a dovedit că autorităţile moldoveneşti şi-au făcut datoria, care, pe mai departe, vor putea proceda astfel şi cu alţi mitingişti de export de la Bucureşti. Aici nu trebuie să ne grăbim şi să afirmăm că aceste tipuri de expulzări sînt anti-democratice, ci să ne gîndim raţional la contextul geopolitic în care se află Republica Moldova, la siguranţa naţională a acestei ţări. Pe fondul celor expuse pînă acum, ne întrebăm, pe bună dreptate, ce lumină a făcut sau poate să facă Serviciul Român de Informaţii în privinţa adevăratelor intenţii ale activiştilor Mişcării „Acţiunea 2012”, finanţatorii lor reali etc.?!

Poate că-l vor invita şi pe Jirinovski la miting

Recent, presa moldovenească şi cea română au făcut mare tam-tam pe marginea unor declaraţii ale vicepreşedintelui Dumei de Stat, Vladimir Jirinovski. Într-un interviu televizat, ultranaţionalistul rus a spus: „Moldovenii sînt români! Noi, rușii, le-am dat numele de moldoveni, dar ei sînt români.” În context, Jirinovski a mai spus: „Aceste două părţi ale Ucrainei, de Est şi de Vest, sînt total incompatibile. Nu poate nici un fel de internaţionalism să ajute în această situaţie. Vestul Ucrainei, care face acum cea mai mare gălăgie, am fost nevoiţi să-l luăm de la Polonia, pentru ca armata hitleristă să rămînă cît mai departe. Transcarpatia am luat-o de la unguri din acelaşi motiv. Iar pe Bucovina şi Basarabia le-am luat în 1939. Dacă nu era Hitler, nu ne atingeam de aceste pămînturi. În Basarabia şi Bucovina majoritatea locuitorilor sînt vorbitori de română. România visează de mult să le ia înapoi. Sînt trei ţări membre NATO”, a spus Jirinovski, cu referire la Polonia, Ungaria şi România. „Transnistria să revină la noi, este pămînt rusesc”, adăugînd că „doar atunci Ucraina se va linişti”.

Nu este prima dată cînd Jirinovski face astfel de declaraţii. Contextul în care o face ţine de ceea ce se întîmplă în Ucraina şi este deja alt subiect. Ceea ce reţinem este satisfacţia meschină şi iraţională cu care unioniştii au apreciat spusele lui Jirinovski, de parcă li s-ar fi făcut o presupusă „dreptate istorică”. Oricît de mult ar jubila de satisfacţie unioniştii, mai ales cei de la „Acţiunea 2012”, realitatea este cu totul alta decît cea invocată de politicianul rus. Moldovenii de astăzi nu sînt nici pe departe românii imaginaţi de Jirinovski.

Nu ruşii le-a dat denumirea de moldoveni căci aşa s-au numit dintotdeauna. Există doar o Moldovă românească, există moldoveni români care, în anumite regiuni rurale, vorbesc un grai moldovenesc pe care eu, de la Bucureşti, nu-l pricep sau îl înţeleg cu mare dificultate, iar pe de altă parte există moldovenii din Republica Moldova, ţară în care prea puţini par a fi români după chipul, asemănarea sau dorinţele activiştilor de la „Acţiunea 2012”.

Dacă graiul moldovenilor din România se pierde odată cu trecerea unei generaţii mai vîrstnice şi venirea noilor generaţii instruite la şcoală în limba română, graiul moldovenilor de aici, chiar şi al celor şcoliţi în limba română, rămîne a fi moldo-slavo-român. Da, este limba română consacrată, numai că majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova îi spun limbă moldovenească şi nu putem să le tăiem limba pentru un asemenea fleac, la urma urmei, căci, în fond, este o denumire prin care au rezistat şi şi-au păstrat identitatea moldovenească în timpul ţarismului şi cel sovietic.

Dincolo de faptul că este periculoasă politizarea agresivă a acestei chestiuni, este şi jenant să tot vezi cîte un român care şi acum, după 25 de ani, îl întreabă obsesiv pe moldovean ce limbă vorbeşte. În timp ce limba română se degradează constant în România, iar asta o spun toţi specialiştii, activiştii români îi bîzîie pe moldoveni cu limba română de parcă de asta depinde bunăstarea, civilizarea şi existenţa lor.

Cu riscul de a ne repeta, vă reproducem, iarăşi, cîteva dintre consideraţiile istoricului român Lucian Boia în cartea sa „Cum s-a românizat România”:

„Am spus clar: Ştefan cel Mare nu era român, în sensul că nu se considera el român. Identitatea pe care şi-o asuma el era aceea de moldovean. Eu nu ştiu dacă Ştefan cel Mare avea şi preocupări de lingvist, ca să se gîndească profund asupra limbii pe care o vorbea. Dacă vrem să ne jucăm puţin, să intrăm în pielea lui Ştefan cel Mare, este evident că el considera că vorbeşte moldoveneşte, nu româneşte. De altfel, chiar mai tîrziu, două secole după Ştefan cel Mare, Grigore Ureche, care ştia mai multe decît Ştefan cel Mare, făcuse studiile în Polonia, învăţase latineşte, ştia că românii sînt de origine latină, că toţi au origine comună, dar asta nu-l împiedica să vorbească în cronica lui despre limba moldovenească. Limba pe care o vorbeşte Grigore Ureche este limba moldovenească, el ştiind că este foarte asemănătoare, sau chiar aceeaşi cu limba vorbită de ceilalţi români, dar îi spune în continuare moldovenească.

Republica Moldova este sensibil diferită de România, din foarte multe puncte de vedere. A avut o altă istorie de la 1812. Pînă la 1812 este evident că e parte a Moldovei. După 1812 s-a petrecut procesul acela de rusificare, s-a petrecut o izolare, sîntem în Rusia ţaristă, o izolare a Basarabiei de restul neamului românesc, ceea ce nu s-a petrecut în Transilvania. E aproape un zid care îi separă de restul naţiunii române pînă la 1918. După care a urmat din nou faza rusească, faza sovietică, şi asta a îndepărtat şi mai mult cele două trunchiuri ale românilor. Acesta e rezultatul istoric, că ne place sau că nu ne place. În momentul de faţă, Republica Moldova nu este acelaşi lucru cu România din foarte multe puncte de vedere.”

…Pînă una, alta, aşteptăm 5 Iulie, să vedem la ce diversiuni va recurge „Acţiunea 2012”. Poate vor defila cu portretul lui Jirinovski în frunte, ca exponent al unionismului…