Hai să vă conturez un portret aici. E cam aşa: Ea a ieşit dintr-o maşină luxoasă, foarte feminină şi elegantă. Maşina, nu femeia. Dar şi ea nu arăta rău: cu o vîrstă greu de determinat, îmbrăcată scump, tunsoare şi machiaj şic, în urechi două diamante discrete, tocmai potrivite pentru zi. Iar mai departe încep metamorfozele. Un portret plin de metamorfoze şi jale.

Cu casieriţa din supermarket era rece şi arogantă, dar păstrînd limitele amabilităţii obligatorii în loc public. Cît timp a stat la casă, a sunat-o o amică, iar convorbirea a adăugat culoare portretului. Pentru că am văzut alt om. O discuţie plină de jargoane şi superlative: „grozav”, „coşmar”, „nu mai spune!”, „nu se poate!”, „extraordinar, ce mîrţoagă!” etc. Culmea a fost atunci cînd fata de la casă şi-a finalizat operaţiunea, însă a stat încă vreo şapte minute şi a aşteptat-o să termine vorba. Casieriţa, doi băieţi de la pază, un consultant din sală şi trei bărbaţi de la rînd. Şapte (!) persoane în plină zi de muncă au pierdut timp preţios aşteptînd o cucoană să termine de flecărit nişte palavre.

Cînd să iasă, iarăşi sună telefonul. De data aceasta era feciorul, peste care a năvălit o avalanşă de sirop şi diminutive. „Bubuşor, guguleţ, ţuţuşor, hai, promite-i mamei că faci temele pentru acasă! Hai, puiu, dacă-mi promiţi, mami îţi cumpără ce vrei. Tu ce vrei iubi?!” Pînă la urmă se vede că i-a promis. Mai rămîne de văzut dacă-şi îndeplineşte promisiunea. Nu ştiu de ce mi s-a făcut milă de acest copil.

În timpul discuţiei cu fiul, a fost întreruptă de a doua linie şi imediat am văzut un cu totul alt chip: „Mamă! Tu mă auzi cînd eu îţi vorbesc?! Ce, n-ai înţeles că medicul va veni diseară şi nu la amiază?! De ce nu mă asculţi cînd mă adresez la tine?! De ce mă enervezi mereu, mamă?!” Mi s-a făcut milă şi de maică-sa. Nu ştiu de ce mi-am închipuit-o mică, gîrbovită şi foarte speriată.

Marele final însă a fost la uşa de la ieşire: „Da, scumpul meu! Da, iubire! Bine, dor, am să te ascult! Iartă-mă, nu m-am gîndit, am crezut că aşa va fi mai bine! Îţi promit că n-o să se mai repete! Hai, nu te supăra! Hai, fii dulce cu mine!” Şi iată aici mi s-a făcut deja milă chiar de ea. Cu toate ţoalele ei scumpe, tunsoare, maşină şi diamante.

Pentru că între aceste discuţii telefonice am reuşit să-i sesizez faţa adevărată – faţă de copilă pierdută cu chip de babă, singuratică, rătăcită, care poate-şi dă bine seama că nu face corect ce face, dar ori nu poate, ori nu vrea, ori nu îndrăzneşte să încerce altceva. Ori pur şi simplu îi este lehamite de toate.

Trebuie doar să te uiţi mai atent în jur ca să vezi sute de oameni cu priviri înţepenite, cu tristeţe şi suferinţă pe faţă. Care, din moment ce sînt nevoiţi să intre în contact cu cei din jur, pun în funcţiune măştile, multe şi variate, pentru toate situaţiile din viaţă. Numai că la un moment dat, toate pot să se încurce şi să se amestece, aproape ca în „casa Oblonski”, bine descrisă de Lev Tolstoy.

Aş vrea să cred că în viaţa acestei femei din supermarket se va produce ceva, acea forţă motrice în stare să arunce toate măştile jos. Şi s-o readucă la starea, care sînt sigură că a fost cîndva, cînd ea era mai puţin înţolită, dar cu ochii ca două stele şi fiică pentru mamă, mamă pentru fecior, soţie pentru soţ, om pentru personalul care-o serveşte. Şi nu saltimbancul din iarmaroc în care au transformat-o anii, jocurile duble şi, probabil, într-o anumită măsură dorinţa de a le intra la toţi în voie.

Lilia GRUBÎI