Teama de posteritate

Autor: Kurt SOLOVIOV

Republica Moldova, ca ţară aflată încă la un nesfîrşit început de drum, buimacă din lipsă de proiecte şi idealuri naţionale, jefuită la drumul mare de către toţi politicienii parveniţi şi mafioţii, are şi o majoritate intelectuală formată, croită după chipul şi asemănarea ei ambiguă generală.

Cei mai mulţi dintre intelectualii creatori maturi ai acestei ţări, mai cu seamă cei cu rădăcini spirituale în fosta URSS, duc o luptă înverşunată, între ei şi cu guvernările care se succed, pentru a intra în posesia „ciolanului eternităţii şi genialităţii” încă de cînd sînt în viaţă. În acest scop, se dedau la cele mai canibalice tertipuri spre a le fi înmînate cele mai prestigioase premii, distincţii de stat, titluri academice, străzi şi instituţii de cultură botezate cu numele lor etc. În viaţă fiind!!! Fără ca posteritatea să le confirme nemurirea, universalitatea sau valoarea istorică naţională a creaţiilor acestora!

Paradoxală este realitatea în care, pe de o parte, cei mai mulţi dintre aceşti artişti, creatori neagă legitimitatea statului Republica Moldova, pledînd pentru unirea cu România, însă, pe de altă parte, recunosc statalitatea şi dreptul juridic internaţional al existenţei acestei ţări prin înseşi pretenţiile de recunoaştere a valorii lor de către autorităţile, guvernanţii moldoveni. Această „lipsă de logică” este explicată prin egoismul, parvenitismul şi dorinţa lor de preamărire efemeră, căci, în subconştient, ei, deşi n-o recunosc, au certitudinea că Republica Moldova, ca stat, este o realitate indestructibilă, indiferent de incertitudinile politice şi economice prin care trece.

În forul lor interior, oricît de mult condamnă sau neagă lozincard existenţa Republicii Moldova, ei au convingerea că sînt printre pionierii, făuritorii acestui stat. Aceasta este şi noima pentru care îşi doresc împodobirea cu premii şi medalii moldoveneşti. Acesta este şi motivul pentru care îşi doresc ca numele şi creaţiile lor să fie fixate în manualele şcolare moldoveneşti, în patrimoniul cultural şi intelectual naţional, în general. Aici au statut de „elite intelectuale”, în România sau Rusia ar fi nişte marginali, intelectuali de provincie depăşiţi ce mai umblă pe acolo cu mîna întinsă ca pe timpurile sovietice..

Duplicitatea şi imoralitatea lor este dată de aceea că vor să aibă aceleaşi recunoaşteri şi din România sau Rusia, numeric, cantitativ vorbind. Într-o realitate nemărturisită de ei, dorinţa de a fi recompensaţi cu premii româneşti sau ruseşti reprezintă un fel de chirie pentru speranţă, un fel de arvună pentru o viitoare supravieţuire, pentru orice eventualitate, în cazul în care Republica Moldova s-ar uni, într-adevăr, cu România sau ar reintra sub tutela Rusiei. Nimic nou sub soare! De-a lungul istoriei, parvenitismul şi oportunismul local a căpătat cele mai monstruoase chipuri doar în regiunile decolonizate, în cele în care „ocupanţii” civilizatori sau mai evoluaţi le-au eliberat. Localnicii nu doar că nu au ştiut cum să-şi administreze libertatea, dar au şi distrus ceea ce „ocupanţii” le construiseră ceva spre buna lor utilitate. Au instaurat bezmeticul lor liber arbitru profitabil, hoţia absolută, iar asta strict la nivelul noilor elite care şi-au asumat abuziv rolul conducător.

Frustrări, amnezii şi ambiţii… elitare

Am fost animat să scriu aceste rînduri după ce, zilele trecute, citind presa din Republica Moldova, am (re)luat cunoştinţă despre un „duel politico-intelectual” dintre reputatul compozitor Eugen Doga şi Igor Dodon, preşedintele PSRM. Maestrul Eugen Doga declara că a ajuns „victima” lui Igor Dodon pentru că i-a încălcat drepturile de autor şi a folosit piesa „Codrii mei frumoşi” într-un spot publicitar cu tentă de propagandă electorală. Domnia sa invocă faptul că a încheiat un contract cu directorul unei agenţii, însă aceasta nu l-a informat că spotul va face publicitate unui politician.

„Drepturile de autor au fost transmise persoanelor terţe. A fost o trădare. Nu doresc să dau „Codrii mei” pentru omul duşmănos şi compromis Igor Dodon. (…) Dodon duce o luptă înverşunată şi neobosită pentru identitatea moldovenească de parcă pînă la el nici n-au trăit aici moldoveni, ci chinezi”, a declarat, printre altele, maestrul Doga. Totodată, acesta a precizat că a încasat 400 de euro de la agenţia de publicitate cu care a semnat contractul, dar banii au fost returnaţi imediat ce s-a declanşat conflictul. Pe de altă parte, în totală contradicţie cu alte „poziţionări artistice anterioare”, maestrul Doga a mai spus „că nu va admite niciodată ca muzica sa să fie folosită în hore politice, indiferent de partidele care vor avea asemenea intenţii”.

Vorbind despre „poziţionările artistice anterioare” ale maestrului Doga şi ultima afirmaţie a sa din declaraţiile amintite, ne întrebăm: „nu va admite niciodată ca muzica sa să fie folosită în hore politice, indiferent de partidele care vor avea asemenea intenţii”, doar în viitor, căci în trecut a admis cîteva participări la „hore politice”?

Cîrcotaşilor moldoveni, ca să nu le spunem rău-voitori, le amintim că aceste rînduri nu se vor a fi un atac la adresa reputatului compozitor Eugen Doga, ci reprezintă, pur şi simplu, constatarea unei realităţi indiscutabile. Spre se a înţelege mai bine contextul, iar aici exemplificăm prin separarea valorii artistice a unui mare creator de calităţile sale umane condamnabile, amintim de marele scriitor norvegian Knut Hamsun şi celebrul romancier francez Louise/Ferdinand Celine. Ca scriitori, au o valoare universală confirmată, ca oameni, au fost condamnabili pentru colaboraţionismul lor cu ocupaţia nazistă.

În ţările democratice, civilizate, artiştii îşi vînd marfa oricui i-o solicită pentru că din asta trăiesc. Nu sînt condamnaţi public pentru că îşi livrează creaţiile lor unor politicieni, mai ales că aceştia, în fond, îşi datorează existenţa politică unei majorităţi sau a unui număr apreciabil de alegători ai poporului în care creează şi artiştii respectivi. Beethoven sau Eminescu pot fi adulaţi şi de regi, şi de intelectuali, dar şi de ocnaşi. Creaţiile lor sînt destinate tuturor, universalităţii, ca să zicem şi aşa. La moldoveni, însă, este altfel, deşi mai mult de… paradă conjuncturală.

În ceea ce-l priveşte pe valorosul nostru contemporan, compozitorul Eugen Doga, care a spus „că nu va admite niciodată ca muzica sa să fie folosită în hore politice, indiferent de partidele care vor avea asemenea intenţii”, ne amintim că le-a fost „părtaş electoral” liberalilor, în campania electorală de alegere a lui Dorin Chirtoacă în funcţia de primar, dar şi că a fost de acord, în 2008, cu „aprecierea justă a guvernării comuniste”, care a considerat că merită să i se decerneze „Premiul de Stat” şi un milion de lei adiţional. De la Voronin a acceptat, deci, premiul.

„Anticomunismul” său, accentuat vizibil în perioada cînd Chirtoacă a dat dispoziţie ca muzica sa să fie difuzată în mijloacele de transport în comun, nu l-a determinat să se îndure sau să aibă suficientă „tărie de caracter anticomunist” ca să restituie comuniştilor acel milion de lei la fel cum a procedat cu Dodon. Amintim că atunci cînd guvernarea comunistă a decis că maestrul Doga merită „Premiul de Stat” şi milionul de lei, Dodon era membru al PCRM. Şi atunci, ca şi acum, Dodon „ a dus şi duce o luptă înverşunată şi neobosită pentru identitatea moldovenească”.

De ce maestrul Doga atunci nu a fost deranjat de această luptă, dusă sub flamurile PCRM, iar acum este, cînd Dodon luptă sub flamurile socialiste? Să înţelegem că maestrul Doga este nu doar comunist, ci şi antisocialist sau că este doar împotriva lui Dodon pentru că nu mai este în PCRM? Dar dacă secretul stă în diferenţa uriaşă dintre cei 400 de euro plătiţi de Dodon pentru coloana sonoră a clipului său propagandistic şi milionul plătit de comunişti în 2008, adiţional „Premiului de Stat”?

De la un maestru către altul, pe foşnetul unui milion de lei

În Octombrie 2008, într-un articol intitulat „Scuze faţă de marele tenor Mihai Munteanu”, publicat în „Literatura şi Arta”, poetul, prozatorul şi dramaturgul Andrei Strâmbeanu îi face maestrului Doga un portret deloc măgulitor, aşa, ca de la maestru la maestru, ca între doi oameni care se cunosc reciproc destul de bine. În cele ce urmează, vom reproduce cîteva fragmente semnificative din articolul publicat în Literatura şi Arta” de către maestru Stâmbeanu, iar cititorul are libertatea de a-şi trage propriile concluzii:

Andrei Strâmbeanu: „În Vara aceasta (Vara anului 2008; nota red.), odată cu adoptarea de către Guvern a Legii cu privire la Premiul de Stat în noua sa formulă, în valoare de un milion de lei, Eugen Doga m-a rugat ca eu, în calitate de membru în consiliul Asociaţiei de Stat a Drepturilor de Autor şi Conexe (ASDAC) şi în calitate de poet cu care, pe vremuri, a creat o cantată, să particip la o şedinţă a consiliului artistic al Teatrului de Operă şi Balet. Mi-a zis:

- Problema e că teatrul a propus baletul meu “Luceafărul” la Premiul de Stat. Afară de mine mai sînt vreo 7-8 pretendenţi, inclusiv directorul Andrei Lozovan. (…) Dar eu deja am de mult acest premiu. Cum să mă uit în ochii colegilor? Eu cu două premii, dînşii – cu nici unul? Vreau să le stopez iniţiativa şi să-mi retrag baletul din repertoriul teatrului. Te rog să mă susţii.

(…) S-a maturizat maestrul, mi-am zis. De cînd îl cunosc, deşi Ministerul Culturii îi finanţează toate concertele de creaţie, precum şi nesfîrşitele reparaţii ale luxoasei sale case din centrul Chişinăului (aşa zice lumea), Doga, trăitor la Moscova, mereu se plînge că “ruşii mă cîntă, îmi dau de toate, iar moldovenii mă neglijează.” Acum, gata, nu se mai plînge. Acum refuză să primească cel de al doilea Premiu de Stat în valoare de un milion de lei, îşi retrage baletul, stricat, din repertoriul teatrului. Dînsul doreşte să privească deschis şi în ochii colegilor. Cum să nu-i vii în ajutor unui om plin de demnitate? Deci, uitînd că Eugen Doga a acceptat să fie decorat de Patriarhul Rusiei, Aleksii al II-lea, acel patriarh care a binecuvîntat războiul şi ocuparea Transnistriei, unde, de altfel, e născut compozitorul (şi după asta se putea uita în ochii transnistrenilor săi), totuşi, m-am dus la teatru, să-l ajut. (…) Doga ne surprinse cu declaraţia sa din mass-media cum că dînsul nici în ruptul capului nu va accepta premiul în cauză, fie chiar de două sau trei milioane de lei.

Dar, pînă la urmă, văzînd că Guvernul le dă cîte un milion de lei de căciulă, lui şi lui Ion Druţă, Doga s-a închinat în faţa preşedintelui Vladimir Voronin, a luat banii şi a şters-o la Moscova. Ca nu care cumva consătenii săi din Mocra, pe care tocmai îi înecau apele umflate ale Nistrului, să-i ceară vreun leu. “Prorocul”, cum se autointitulează Druţă, mai prevăzător, a preferat să primească banii prin poştă, acasă la Moscova. (…) Pînă şi Ion Druţă, (…) secătuind bugetul de stat, zic, pînă şi Druţă suge doar de la două oi: Republica Moldova şi Rusia, pe cînd Doga suge de la trei oi: în Republica Moldova e moldovean, în România – român, în Rusia – rus. Dînsul, cu un singur vals, i-a ameţit pe mult mai mulţi decît Johann Strauss cu cele 100 de valsuri geniale ale sale.”