LECTURI PENTRU ELEVI ŞI ÎNVĂŢĂTORI DEFAVORIZAŢI

Lucian Blaga, poetul metafizic

Autor: Irina-Maria MANEA

Una dintre cele mai importante figuri ale culturii româneşti, Lucian Blaga, s-a remarcat prin lirica vitalismului dionisiac, un sistem filosofic comparabil ca arhitectură cu cel al lui Hegel, piese de teatru impregnate de suflul expresionist şi o vocaţie intelectuală de excepţie.

O scurtă biografie

Ca sã înţelegem mesajul operei sale, este necesar săi înţelegem şi personalitatea, căci până la urmă avem de-a face cu o anume reacţie la problemele existentei. Şi totuşi, ce ne oferă el are un aer atemporal, un caracter impersonal, de unde senzaţia de scriere speculative, profund filosofică. Din ea nu i se poate deduce biografia, şi totuşi experienţele personale îi creează anumite structuri spirituale care vor deveni permanenţe în opera sa.

Procesul său de formare este unul extrem de original. Să-l vedem şi noi în linii mari. Lucian Blaga se naşte la 9 mai 1895 în satul Lancrăm, fiu de preot. Tradiţia ecleziastică nu este străină nici de familia mamei, Moga, care oferă chiar şi un episcop al Sibiului, pe Vasile Moga. Tatăl său, deşi preot, este un liber cugetător cu preocupări largi. Copilăria lui Blaga îi va rămâne mereu întipărită în suflet, acesta transcriind amintirea peisajului păstoresc într-o manieră mitică.

Anii petrecuţi la liceul “Andrei Şaguna” din Braşov vor fi hotărâtori pentru devenirea sa. Mut până la vârsta de 4 ani, Blaga este însă un sensibil receptor al impresiilor dinafară. Între percepţie şi reacţie există mereu un moment intens al prelucrării interioare. Blaga este pasionat de astronomie, citeşte entuziasmat pe Goethe, Schiller, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, şi mai ales filosofie: Spinoza, Conta, Schopenhauer, Platon. Îl interesează de asemenea darwinismul şi psihologia. Una dintre influenţele durabile o reprezintă Kant, în raport cu care îşi va dezvolta propriul sistem.

Debutul în filosofie îl va face cu eseul “Reflexii asupra intuiţiei lui Bergson”, publicat în 1914. Faza poetică debutează cu poeziile “Pe ţărm” şi “Noapte”, din 1910, publicate în “Tribuna” din Arad. Dintre cele 8 clase liceale, 3 sunt promovate fără frecvenţă din pricina sănătăţii precare, sentimentul fragilităţii vieţii ocupând un loc important în opera sa. Izolarea şi interiorizarea sunt alte două trăsături de amintit. Pentru a nu fi luat în armată, Blaga se înscrie la seminarul teologic de la Sibiu. Războiul este urmărit cu înfrigurare, accentuând ideea de fragilitate. După liceu, publică în Gazeta Transilvaniei şi Românul eseuri precum “Câte ceva despre filosofia lui Bergson”, “Mister”, “Criticism istoric”, “Eroism în gândire”, “Concepţia despre lume şi ştiinţa”.

În 1920, obţine titlul de doctor în filosofie al Universităţii din Viena, cu teza “Kultur und Kenntnis”. Blaga descoperă şi mişcarea expresionistă, de unde preia mai mult ideile estetice decât formele. Preferă poezia clasică şi romantică. În 1919, apare volumul “Poemele luminii”. Apreciat de Vianu, Iorga şi Agârbiceanu, cucereşte de la bun început lumea literară. În 1921, după publicarea volumului “Paşii profetului” şi a piesei “Zamolxe”, primeşte premiul Academiei şi premiul Universităţii din Cluj. Creaţia lui Blaga se produce între cele două războaie, o epocă de criză a lumii care îşi va găsi reflexia într-o operă care depăşeşte cu mult biografia sa.

În 1920 se căsătoreşte cu Cornelia Brediceanu şi se mută la Cluj, unde publică la Voinţa, Patria, Gândirea, Adevărul literar, etc. În 1926, devine funcţionar al Ministerului de Externe şi e trimis ca ataşat de presă la Legaţia română din Varşovia. E trecut în aceeaşi funcţie la Praga şi Berna. Este consilier de Legaţie la Viena. Când este ales membru al Academiei române, în 1936, ţine un discurs cu tema “Elogiul satului românesc”. Din 1938, este profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. Este în mod deosebit legat de revista Gândirea, de care însă se va rupe definitiv în 1942. În 1956, este propus pentru premiul Nobel, dar obţine cu câteva voturi mai puţin decât J.R. Jimenez. Moare în 1961, fiind înmormântat în satul său natal.

Un mesaj poetic

Ce putem spune în linii mari despre opera sa literară? Există, dincolo de fragilitatea umană, o dorinţă puternică de a fi, de a trăi intens, precum şi o capacitate enormă de intuit lumea metafizic, cosmic, global. A fi, înseamnă a participa la absolut, deasupra oricărei limitări. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie aproape tragică, o izolare, o putere covârşitoare a timpului, iar pe de alta, un sentiment al unirii desăvârşite cu universul în tot ce are el mai frumos.

Poetul ne apare uneori înfăşurat în înfrigurare şi tristeţe: “suflet prăbuşit în humă ca în perne” (“Lângă vatră”), înstrăinat de absolutul pe care îl tot caută: “o mutã, seculară căutare/ de totdeauna/ până la cele din urmă hotare” (“Autoportret”). Sentimentul singurătăţii se edifică în expresii variate. Aspiraţia ieşirii din ea are un ecou tulbure şi fără leac. Poezia sa porneşte în totalitate din trăiri, dar trece mereu de simpla confesiune. Resimte adânc fantoma morţii: “şi mut/ ascult cum creşte-n trupul tău sicriul/ sicriul meu, /cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru”. (“Gorunul”).

Timpul devorează, iar existenta este o mare trecere. Meditaţia asupra marii treceri este o componentă fundamentală a poeziei lui Blaga, poet extraordinar al timpului: “încă un an, o zi, un ceas/ şi drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ încă un an, şi-un vis, şi-un somn/ şi-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm”. Starea de disperare izbucneşte uneori în imagini apocaliptice, în care toate lucrurile plâng şi se sfârşesc. Solitudinea provoacă năzuinţa de unire cu marele tot, de ieşire din individualitate: “dacă m-aş pierde-n toate/ şi-aş rămâne fără nume/ n-aş mai fi singur pe lume” (“Dacă m-aş pierde”). Poetul tânjeşte să recupereze elanul vital, să se proiecteze în imensitatea universului. Oricare fragment de univers ar fi contemplat, acesta este proiectat într-un plan care ţine de sensibilitatea poetului şi filosofului. Căci filosoful “nu se plimbă printre trunchiuri, ramuri şi Frunze. El se plimbă printr-o pădure de rădăcini”.

Cât despre iubire, şi aceasta are un sens la fel de înalt. Dragostea devine o posibilitate de integrare în viaţa universală. Iubirea poate invada fiinţa umană ca un flux cosmic, o lumină primordială. Tot ca metodă de atenuare a trecerii apare şi contemplarea satului: “eu cred că veşnicia s-a născut la sat/ aici orice gând e mai încet/ şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept/ ci adânc în pământ undeva” (“Sufletul satului”). Poezia satului şi muntelui este o sugestie a liniştii, a statorniciei. Un gest extreme de anulare a sentimentului trecerii îl constituie “lauda somnului”, prin care se iese din devenire şi se intră în veşnicie: “în somn sângele meu ca un val/ se trage din mine înapoi la părinţi”.

Puţinele teme definitorii pe care le-am menţionat probează complexitatea poetică blagiană. Universul poetic e determinat de substratul său, de cântarea vieţii în absolutul devenirii şi trecerii ei. În mare parte Blaga este un poet solar. “Şi-n pieptu-mi larg credinţa mea o sorb puternică din soare”. Din lumină îşi extrage vitalismul. Şi pământul este sublimat în cântec şi culoare, e un fel de stea impură. Frunzele, iarba, pădurea, florile apar tot ca produse ale luminii.

Poezia lui Blaga poate fi percepută drept o aspiraţie la o existenţa plenară, cosmică, prin care se poate depăşi tristeţea metafizică. Într-o viziune de lumină aceasta se estompează. Contemplarea lumii pătrunde în sensul său metaforic, simbolic, de adâncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. “Şi dacă poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele mai înalte nelinişti din câte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).