Poetul chilian Pablo Neruda povesteşte o întîmplare din copilăria sa:

„Odată, cineva mi-a adus acasă o lebădă pe jumătate moartă. Era o lebădă cu gîtul negru şi atît de minunată, cum n-am mai văzut alta nicăieri în lume. Cînd mi-a fost adusă, lebăda era mai mult moartă decît vie. I-am spălat rănile şi am încercat s-o îndop cu pîine şi peşte. Refuza tot ce-i dădeam. Cînd şi-a revenit de pe urma nenorocirilor prin care trecuse, a început să înţeleagă că îi eram prieten. Iar eu am început să înţeleg că ceea ce o omora era tristeţea.

Atunci am dus-o la rîu, cărînd-o în braţe pe străzi, aşa grea cum era. Înota cîte puţin în apropierea mea. Aş fi vrut să pescuiască. Îi arătam pietricelele de pe fundul apei şi nisipul peste care alunecau peştii argintii ai sudului. Ea însă privea tristă în depărtare.

Mai bine de 20 de zile am dus-o zilnic la rîu şi am adus-o înapoi acasă. Lebăda era aproape la fel de mare ca mine. Într-o zi după-amiază am văzut-o mai abătută ca de obicei. Înota prin apropierea mea, dar nu lua în seamă gîzele cu ajutorul cărora voiam să o învăţ să pescuiască din nou. A stat tot timpul foarte liniştită. Am luat-o din nou în braţe pentru a o duce acasă. Ținînd-o ridicată la înălţimea pieptului, am simţit deodată ceva, ca o panglică ce se desfăşoară, ca un braţ negru care-mi mîngîie uşor faţa. Era lungul şi unduiosul ei gît care se frîngea. Aşa am aflat că lebedele nu cîntă cînd mor.”

Sursa: Pablo NERUDA, Mărturisesc că am trăit. Memorii, trad.: Nina Ecaterina Popescu, Bucureşti, Editura Politică, 1982