Omorîrea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfîşiere în patru, prin ardere pe rug, spînzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul sau violul. Iar cînd pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite –, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spînzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.

În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne. În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial. În Egipt, în perioada de vîrf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedeapsa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vînzarea de bere stricată. Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.

Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrînd definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare. Mai tîrziu, în America colonizată, femeile vîrstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.

Cea mai veche condamnare la moarte păstrată pînă în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datînd din jurul anului 1500 î. Hr. Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormîntat.

Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparaţie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormîntare.

La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cîntece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.

Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători. O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rîndul oamenilor pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă. “La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”. În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atît mai mare asupra reformării altora, cu cît ele sunt mai publice”.

Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale. În Anglia, spînzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bîlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămînale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.

Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară. În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat. Dacă acea casă se prăbuşea ucigîndu-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului. În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat! În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocînd o scurgere gravă, era înecat lîngă locul avariei. Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate. Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfîrşi, fie alegîndu-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mînuia securea cel mai iute), fie bînd otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).

Vreme de peste o mie de ani, spînzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi. În mod deloc surprinzător, spînzurarea a fost cea mai răspîndită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65.000 de spînzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale.

*****

Blogul Istorii Regăsite, după sursa: Charles Panati, Cartea sfîrşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112