Mărturia documentară a sloboziei Ețcani de la 1453 reprezintă un veritabil statut al unei slobozii domnești. E o schița exactă și concisă despre un anumit mod de organizare socială a poporului nostru în primele secole de întemeiere a statului moldovenesc feudal. Din document reiese limpede că mănăstirea funcționa pînă la 1453. Domnul Moldovei Alexandru cel Bun a decis să transforme acest lăcaș de cult într-o adevărată mănăstire domnească, împroprietărind-o cu domeniile din jur. E clar că se considera o ctitorie a sa.

De cîteva ori în text, mănăstirea Ețcani e numită “mănăstirea noastră”. La fel își califică Alexandru cel Bun și o altă ctitorie a sa, mănăstirea Bistrița, pe care, la fel, o numește în acte “ mănăstirea noastră”. Alexandru Voievod și-ar fi dorit să transforme acest lăcaș de cult într-o mănăstire influentă, prosperă. Dar, pentru a realiza acest obiectiv, era imperios necesară popularea noilor domenii latifundiare ale mănăstirii. Pentru a asigura stabilirea populației în această regiune, autoritățile de vîrf ale statului moldovenesc au adoptat un program complex de măsuri. Ele ar fi asigurat atractivitatea acestor teritorii, oferindu-se viitorilor locuitori cele mai avantajoase condiții.

Din păcate, localitatea fondată de moş Eţco şi-a pierdut în istorie numele identitar. Odată cu trecerea anilor, în tîrgul lui Eţco s-au stabilit negustorii cojocari unguri, care, datorită unor avantaje domneşti, şi-au organizat afacerile lor aici. În limba ungară cojocarul se numeşte soci, de unde vine denumirea Suceava, care mai tîrziu s-a suprapus vechii denumiri, şi doar o parte a acestei localităţi a mai rămas să se numească Eţcani. Chiar şi astăzi, în pofida a atîta amar de istorie şi timp, unul din cartierele Sucevei se mai numeşte Eţcani, păstrînd o vie amintire a celui care a cimentat începuturile istoriei naţionale.

În documentele de epocă îi găsim pe reprezentanții dinastiei Ețco în calitate de mari boieri dregători la curte și membrii ai divanurilor domnești. Și apoi, după cum reiese din cele semnalate mai sus, tot aici, în localitatea întemeiată de Eţco, ia fiinţă şi prima mănăstire de maici de pe teritoriul Moldovei medievale. Mănăstirea aşa şi a rămas să se numească, ca şi localitatea care i-a dat numele (nu cum s-a întîmplat cu capitala), purtîndu-şi ca un stindard denumirea – mănăstirea Eţcani și statutul de slobozie. Ea a funcţionat pînă la 1773 cînd a fost închisă de către autorităţile austriece.

Urmașii lui Alexandru Voievod au confirmat succesiv continuitatea drepturilor și privilegiilor mănăstirii Ețcani considerate imuabile și respectate cu sfințenie din secol în secol de fiecare domnitor succesor, începînd cu anul înființării sale. E evident faptul că aceasta se datora importanței mănăstirii în viața ecleziastică și laică a Moldovei medievale, mai ales că mănăstirea a fost onorată de însuși atenția lui Stefan cel Mare. Mai mult ca atît, el s-a îngrijit cu precădere de mănăstirea Ețcani, făcîndu-i anumite danii și confirmîndu-i vechile privilegii.

Fiecare act documentar ca cel semnat de Alexandru cel Bun, rămînea drept un testament sacru pentru urmașii acelora ce l-au semnat. Actele emise la curtea lui Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare au fost prezentate în cadrul ședinței Sfatului Domnesc, convocat la 1616 la curtea lui Radu Mihnea. În cadrul lui a fost reconfirmat statutul mănăstirii Ețcani și a satelor din jurisdicția ei. Totodată, s-a introdus o nouă prevedere. Conform ei, “arendașii căminaritului împreună cu lumînărarii să furnizeze lumînările necesare mănăstirei”.

Sub auspiciile protectorilor se începe o nouă etapă de dezvoltare a mănăstirii Ețcani. În planul unor referiri directe, asta se explica prin faptul că lăcașul și-a extins spațiul, devenind mai impunător, mai spațios, mănăstirea și-a extins posesiunile, a crescut populația satelor subordonate în jurisdicția mănăstirii și, în paralel, a evoluat și popularitatea mănăstirii. Dar adevărata perioada de prosperare a mănăstirii Ețcani a fost inaugurată pe timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653). S-a mărit numărul populației și, evident, au crescut surprinzător veniturile mănăstirii.

Prin urmare, construirea unei noi biserici s-a impus ca o necesitate. Lărgirea veniturilor materiale au permis ca, la 1639, prin eforturile cumulate ale călugăriței Nazaria și fiicei ei Anghelina, să se înalțe o biserică a mănăstirii care a existat pînă la începutul secolului XX. Biserica avea Hramul Adormirii Maicii Domnului. Au fost invitați zugravi aleși care au realizat frumoase fresce atît în interiorul, cît și în exteriorul bisericii. Cei care veneau aici să se roage, erau impresionați de un pridvor impunător bazat pe un șir de coloane romane. Din păcate, “odată cu expansiunea timpului, aceste frumoase zugrăveli au fost șterse definitiv, fiind acoperite prin văruire”. (va urma)

Diana EŢCO, doctor în istorie