Noi, moldovenii, ne avem rădăcinile bine înfipte și adînc ramificate în solul fertil al tărîmului hărăzit de Dumnezeu. La temelia Cetății Neamului, făurarii statului moldovenesc au așezat idea de țară dreaptă și slobodă, egală pentru toți, și ne-au călăuzit către noi idealuri și orizonturi a căror lavă incandescentă ar fi putut să ne nimicească pentru totdeauna în istorie. Dar zbuciumul ei firesc a fost ostoit de seva ortodoxiei, cu ajutorul căreia s-a reușit să se conecteze generațiile viitoare la codul genetic național. Drept rezultat, într-o luptă inegală cu realitatea, aspră și dură, noi am reușit să parcurgem o distanță seculară și să ajungem ca popor integru, cu limbă și istorie în mileniul trei.

Actualmente, ne permitem să afirmăm cu toată certitudinea că ortodoxismul a fost substratul deontologic ereditar în care a fost pus fundamental pe care s-a ridicat templul veșniciei neamului. Cimentat de aura vindecătoare și magică a duhului spațiului matrice, ea s-a transformat într-un megalit intact din care scurgerea vremurilor nu a reușit să risipească nici o fărîmitură. Vitalitatea universului identității naționale a izvorît din dangătul clopotelor sfintelor lăcașe de cult, care s-au revărsat peste țară în energiile dătătoare de viață. Mănăstirile rămîn a fi piese de neprețuit ce fac parte din zestrea ereditară a neamului nostru. Istoria Mănăstirii Ețcani, primul așezămînt monahal de maici din Moldova e asemeni unei ape cristaline de izvor, sursă inepuizabilă de noi cunoștințe și înțelepciune, care vine să ne boteze într-o nouă inițiere în tainele seculare ale istoriei naționale. Ea ne oferă un excelent prilej de a ne cunoaște și a ne descoperi neamul. Să urmărim în continuare unde se duc rădăcinile primei mănăstiri de maici din istoria Țării Moldovei.

Cronicarul Miron Costin, făcînd lumină asupra originilor statului medieval moldovenesc, invoca o veche legendă legată de numele batrînului Ețco din Sniatin. Se spune că Dragoș, descălecătorul din Maramureș, a întemeiat la Est de Carpați o nouă formațiune teritorială independentă. În acest context, el a întreprins incursiuni de recunoaștere în teritoriile de peste munți. A organizat așa-zisele vînători și în una din ele l-a întîlnit pe bătrînul Ețco cu obștea sa. Bătrînului i s-a adus la cunoștință că tătarii au plecat din aceste locuri și dacă dorește poate, împreună cu ai săi, să întemeieze aici mai multe localități. Ceea ce și făcu Moș Ețco.

Împreuna cu cei din neamul său a întemeiat o așezare în acele locuri deosebit de frumoase. Astfel, cu concursul descălecătorului Moldovei Dragoș, a fost întemeiată localitatea Ețcani, vestita mai apoi cetate de scaun Suceava. “…Dorința voievodului se împlini și astfel luă ființă „Ețcanii”, sîmburele orașului Suceava de mai tîrziu. Astfel, capitala statului moldovenesc, orașul Suceava, iniţial aşa şi s-a numit – Eţcani, purtînd pecetea fondatorului. Istoria localității Ețcani începe odată cu apariția statului medieval moldovenesc, ceea ce reprezintă un reper fundamental pentru noi.

Prin urmare, tot aici, în localitatea legată de descălecatul Moldovei, ia ființă primul așezămînt monahal de maici de pe teritoriul Moldovei. E vorba de mănăstirea Ețcani din Suceava. O primă mărturie documentara, prin care se autentifica existența mănăstirii Ețcani pînă la epoca plină de glorie militară și ortodoxă a lui Stefan cel Mare, este atestată în anul 1453. Documentul poartă semnătura și pecetea lui Alexandru Voievod. “Suceava lui Ețco” – astfel e numită fosta cetate de scaun în documentul de la 1453, emis la curtea domnească a lui Alexandru Voievod. Actualmente așezarea mai sus menționată se numește Ețcanii-Vechi și e o suburbie a orașului Suceava.

Documentul emis în 1453 este relevant prin faptul că este una din primele mențiuni în analele istorice despre o slobozie domnească. Și, paradoxal, această primă slobozie atestată documentar e slobozia mănăstirii Ețcani, prima mănăstire de maici din Moldova, al cărei nume e legat de legenda descălecatului. Sloboziei mănăstirii Ețcani i se acorda autonomie deplină. Membrilor acestor comunități le erau garantate un spectru extrem de larg de drepturi și privilegii. Se asigurau condiții favorabile de producție și oportunități de desfacere a mărfii. Toate drepturile în gestionarea acestei autonomii se delegau stareței mănăstirii Ețcani. În cazul respectiv, stareței Fevronia. Ea era cea care decidea localizarea viitoarelor așezări, care ar fi format slobozia domnească. Lor nu li se impuneau careva restricții legate de careva activități agricole și economice.

La fel, membrii sloboziei Ețcani erau scutiți de orice fel de impozite. Ei erau scutiți de orice lucru de clacă. Li se acordau dreptul de a comercializa nestingherit pe întreg teritoriul țării mărfuri de ordin variat, fiind scutiți de orice control și impozit vamal. Executorilor domnești li se abrogau orice drepturi de a-i judeca pe reprezentanții sloboziei Ețcani. Din start era exclusă orice imixtiune a lor în afacerile de litigiu din interiorul sloboziei. Unica autoritate cu împuterniciri judecătorești asupra reprezentanților din slobozia mănăstirii era recunoscută doar stareța mănăstirii Ețcani și Domnul Moldovei. În rest nici un alt angajat domnesc nu avea dreptul să se pronunțe în vreo cauza de judecată în care ar fi fost implicat vreun reprezentant al sloboziei Ețcani. E foarte clar că șirul privilegiilor acordate au contribuit ca zona să se transforme într-un punct de atracție pentru vecini. (va urma)

Diana EŢCO, doctor în istorie