Dorian Furtună, singur cuc printre cărțile scrise și nescrise încă

Mihai CONȚIU

Trebuie să fii un cronicar suficient de ”convențional” ca să admiți că poți face o recenzie/prezentare acceptabilă, în două sau trei pagini, unei lucrări atît de laborioase cum este ”Iluzia Fericirii” a etologului și, mai cu seamă, de astă dată, a filosofului Dorian Furtună.

O astfel de carte, unică, din perspectivele înțelesurilor mele, îți ”silește” confortul tainic ”lenos” ori curiozitatea febrilă de a migra cu gîndurile dincolo de ce a așternut în paginile acestei cărți Dorian Furtună. Voi încerca, în puține sau multe cuvinte, să explic doar ce gîndesc acum despre această lucrare, cred justificat, de referință.

O observație, să-i zicem, statistică! La finalul cărții, Furtună, cu o acribie care nu mă surprinde, trimite cititorul, spre consultanță, la un număr de 181 de Note și la 171 de Referințe bibliografice, toate acestea, firește, citite de către el. Îmi permit să fac o constare interogativ-incomodă: Oare cîți dintre cititorii lui, dar nu numai, în zilele noastre, au citit măcar 5%, la cărți mă refer, din cele citite și aprofundate de către autor?

O carte-eveniment ignorată voit de ”elitiștii contemporani” moldoveni

Înainte de toate, am convingerea fermă că avem de-a face cu o carte-eveniment care, și aceasta, va supraviețui, la loc de cinste, în postumitatea noastră. Cartea a văzut lumina tiparului în anul 2020.

În mod normal, într-o Țară în care există o elită intelectuală autentică, apariția acestei capodopere, pentru că asta și este, ar fi trebuit să atragă extrem de numeroase recenzii, dezbateri și chiar polemici mai mult sau mai puțin cordiale, ale căror autori și inițiatori trebuia să fie, în primul rînd, scriitorii moldoveni, iar mai apoi mediul academic și cel didactic.

Toți au tăcut de parcă această carte nici nu există. Ar fi tăcut la fel și dacă autorul ar fi organizat o lansare publică a cărții sale. Nu a făcut o lansare dintr-o pricină elegantă și scuzabilă, iar aici mă refer la existența pandemiei, dar și din cauză că, în realitate, nimeni nu ar fi putut vorbi despre această carte în deplină cunoștință de cauză. Ca să vorbești/scrii despre această carte, trebuie să ai habar despre operele a măcar cîtorva dintre autorii de referință citați de Furtună.

Personal, cred că îi poți număra pe degete pe cîțiva scriitori, academicieni și profesori care poate că au citit sau pot să citească, ”cu lejeritate receptivă”, această lucrare, dar s-au abținut ori nu cuteză să scrie despre ea din motive extrem de meschine, vulgare chiar.

Valoarea acestei cărți este incontestabilă! Păi cum să semnaleze scriitorii, să scrie cu uimire și satisfacție despre o carte-eveniment, în contextul în care, efectiv, valoric vorbind, le trimite, lor, în umbră propriile cărți, accentuîndu-le un soi de ignoranță sau mediocritatea?

Dacă nu ești genial cum a fost Creangă, ce fel de cultură scriitoricească poți avea dacă nu ai citit măcar pe sfert din cele citite de Furtună?

Cugetările autorului în oglindă cu cele ale marilor învățați ai lumii

Prin fiecare apariție editorială, Dorian Furtună ne oferă cîte o carte unică, din perspectiva unei valori incontestabile, nu doar în spațiul moldovenesc/românesc, ci în universalitatea științifică și cea filosofică. Aici mă refer, mai cu seamă, la ”Mozaicul Uman”, la ”Homo Aggressivus” și (o voi face curînd!) la ”Dialogul unui filosof cu o cioară” (mă refer doar la acele cărți pe care am apucat să le citesc sau încă le lecturez).

Unicitatea acestor lucrări, care sunt autentice capodopere, constă în evidența că, în tematicile științifice și filosofice abordate, autorul, în deplină cunoștință de cauză, are grijă să ne prezinte extrase esențiale din cercetările științifice, expunerile expertizate, sistemele filosofice, credințele religioase ori operele literare clasice ale celor mai prestigioși savanți, filosofi, mistici ori scriitori ai lumii, începînd, de exemplu, cu Lao Tzu, Sun Tzu, Confucius, Socrate, Aristotel, Platon, Cato cel Bătrîn, Dalai Lama, Sfîntul Augustin, continuînd cu Charles Darwin, Schopenhauer, Kant, Diderot, Pascal Bruckner, Herman Hesse, Nietzsche, Cioran etc., etc.

În contrast cu aceste referințe, Dorian Furtună ne oferă propriile lui cugetări, teorii ori inițierile sale filosofice, aserțiuni complementare cordial polemice și, uneori, chiar ironice în raport cu operele unora dintre cei amintiți mai devreme sau ale celorlalți enunțați de el în carte.

În cazul cărții ”Iluzia Fericirii”, subintitulată ”O Izbăvire Terapeutică”, putem vorbi despre o operă filosofică singulară, a cărei valoare este dublată de exigențele expertizate ale redutabilului etolog Dorian Furtună. Nu am știință că mai există o astfel de lucrare atît de cuprinzătoare, care să antologizeze și să definească ireversibil, pentru cunoscătorii și receptorii cordiali, iluzia reală a conceptului de ”fericire”.

Conceptul de fericire nu poate fi tratat altfel decît o face autorul – din perspective filosofice, etologice, mistice, sociale, istorice ori din impulsuri subconștiente incontrolabile și iraționale.

Pentru a explica veridic cititorului că fericirea este o iluzie, Dorian Furtună ne poartă prin cam toate religiile însemnate ale lumii, printr-o multitudine de civilizații umane, prin cele mai însemnate, determinate sisteme filosofice și printre operele celor mai mari gînditori ai planetei, începînd cu Antichitatea și isprăvind cu chiar cotidianul ignorant din zilele noastre.

Pentru mulți, etologul și filosoful Dorian Furtună poate fi ”greoi”, ”incomod” și ”provocator”, iar asta în egală măsură cu masa umană dominantă de ignoranți, dar și cu cea a bigoților, a adepților corectitudinii politice, precum și, mai ales, cu aceea a  ”localnicilor veleitari” cu pretenții concurențiale. Furtună nu este un filosof oarecare, unul care emite teorii ori gînduri abstracte greu de elucidat și impracticabile, ci și un gînditor dublat de savantul etolog care este.

Este foarte important să reținem că un astfel de autor vede, simte și anticipează tendințele și instinctele umane altfel decît altul care nu a studiat comportamentele gîzelor, tîrîtoarelor, păsărilor și animalelor. Afirm cu toată convingerea că Furtună deja ”și-a depășit timpul său”, în termenii permanenței vorbind, plasîndu-se deja dincolo de existența lui cotidiană.

Avînd în memorie și celelalte lucrări, studii ale sale, fac această ultimă afirmație în condițiile în care nebunia corectitudinii politice neagă deja numeroase adevăruri științifice fundamentale postulate de marii savanți ai omenirii, dar și de Dorian Furtună, adevăruri care urmează a fi re-rostite în alte vremuri viitoare, așa cum li s-a întîmplat multor altor savanți din vechime. Doar știm cu toții ce soartă a avut, de exemplu, Galileo Galilei, părintele astronomiei observaționale moderne!

Dumnezeu fericit?

În contextul raportului om-divinitate, în carte, autorul face referințe revelatorii la creștinism, Biblie, sihaștri etc. Într-o notă a sa, exterioară cărții, Furtună nota, citez din memorie: ”Dacă omul ar crede cu adevărat în Dumnezeu, atunci nu s-ar mai teme de moarte”.

Astfel, vorbind despre certitudinea inexistenței fericirii, atunci acest concept nu poate extins nici asupra lui Dumnezeu, dacă ar exista.

Cîte de stupizi putem fi ca să credem că Dumnezeu este fericit? Dumnezeu, ca o plăsmuire strictă a creștinilor Pămîntului, nu are cum să fie fericit cu atîți supuși condamnați etern la cele mai crunte suferințe. Dumnezeu nu are cum să fie fericit atîta timp cît are un adversar mult mai puternic decît El, pe Satan. Dacă Satan ar exista, el ar fi singura entitate fericită din universul meschin receptat de către muritori. Dumnezeu are milioane de ”filiale pămîntești de propagandă mistică” – catedrale, biserici, monumente de cult, cimitire etc., iar Satan nu are nici un ”sediu administrativ” oficial pe Pămînt, dar îi are pe oameni, pe cam toți!

Fericiți sunt cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția Cerurilor” (Matei 5:3-11 NTR)

”Creștinismul nupoate  promite o fericire lumească (fără Dumnezeu), nici măcar n-o acceptă ca fiind oportună; din contra, premisa pentru nemurirea sufletului în creștinism este suferința, ispășirea păcatelor, sărăcia duhului. Adevăratul creștin trebuie să fie un nefericit în viață, dar cu speranța într-o fericire dincolo de moartea trupească (dacă s-a mîntuit cum se cuvine)”, scrie autorul la pagina 300.

”Această filozofie a suferinței atinge paroxismul în rîndul sfinților, care adoptă o existență lipsită de bucurii și se înverșunează să treacă prin filtrul conștiinței toate durerile lumii”, mai scrie Dorian Furtună.

Continuînd, autorul îl citează pe Cioran care, în ”Lacrimi și sfinți”, scria: ”Sfințenia este negarea vieții. (…) Sfințenia este o nebunie aparte. (…) Iisus este responsabil pentru atîtea suferințe. Conștiința lui trebuie să fie încărcată, prea încărcată, de n-a mai dat, între timp, semne de viață”.

Execeptîndu-i pe bigoți – preoți, călugări și alți credincioși fanatici –, întreb și eu: de ce absolut toți creștinii nu trăiesc întocmai cum le poruncește Biblia și de ce nu așteaptă chiar cu nerăbdare călătoria finală în Rai, unde îi așteaptă fericirea eternă?

Nu cumva din cauză că, așa cum sugera Furtună altădată, nu cred în Dumnezeu cu toată ființa, ci doar cu țîrîita, cît mai convenabil, de ochii lumii? Poate că și din cauza bănuielii că Raiul nu există și, deci, nici fericirea edenică eternă, oamenii, nemulțumiți stupid de bucuriile imediate de care au parte, se zbat cu disperare, aleargă nebunește și își mistuie toate energiile în căutarea unei fericiri terestre care nu poate exista întrucît e doar o iluzie!

Iluzia fericirii, egoismul uman și lipsa ”luminii mulțumite” în amurgul vieții

În contextul unei permanente alergări zbuciumate după fericire, o goană costisitoare, tragică ori dezamăgitoare în amurgul vieții, autorul ne oferă și o serie de exemple contemporane. Unul dintre acestea este celebrul actor francez Alain Delon. Ajuns la 83 de ani, acesta a concluzionat: ”Viaţa nu-mi mai oferă mare lucru. Am cunoscut totul, am văzut totul. Urăsc epoca asta. Îmi vine să vomit. Există fiinţe pe care le urăsc. Totul este greşit, totul este fals, totul este falsificat. Nu mai există respect, nu mai există cuvîntul dat. Doar banii mai contează. Toată ziua auzim vorbindu-se doar despre crime. Ştiu că voi părăsi această lume fără regrete“.

În altă notă decît Furtună, această mărturisire a lui Delon îmi pare a fi a unui bătrîn confuz, răutăcios, plin de sine, teribil de nostalgic după gloria din tinerețe și furios că nu este nemuritor. Tot ceea ce a constatat Delon la 83 de ani a existat și pe vremea în care era și el tînăr – falsitate, lipsă de respect, luptă pentru bani cît mai mulți și crime. Apropo de crime! Rețin și acum, din copilărie, întîmplarea în care Delon a fost anchetat, inclusiv soția lui de atunci, în 1968, în legătură cu asasinarea unui fost bodyguard de-al său, Stevan Marcovic, care a fost găsit într-un tomberon împușcat în cap, lîngă casa actorului. Dacă tot vorbește despre crimele din ziua de astăzi…!

Cred că Delon plînge nu după absența fericirii, ci după tinerețe care nu se mai poate întoarce, cu toate neajunsurile și frustrările ei, de aceea își și dorește o ”moarte asistată”! Mai apoi, este și un bătrîn ridicol și închistat atunci cînd afirmă că ”a cunoscut și văzut totul”!

M-am legat de această secvență din cartea lui Furtună pentru că, de-a lungul timpului, am cunoscut numeroși oameni care au îmbătrînit frumos, luminos, mulțumiți de viața lor, neînfricați în fața morții după care știau că nu îi așteaptă absolut nimic, dar mai ales plini de speranțe pentru viitorul celor pe care îi lasă în urmă. Pentru cunoscători, în acest sens, ofer chiar pilda a două personalități din România – Neagu Djuvara și Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Fericiri ”lactate” locale

”O fermă de vaci de lîngă Chișinău ne anunță că produsele sale lactate <sunt oferite de vaci fericite>. Iată că am văzut-o și pe asta – unt plăsmuit din fericire. Sunt curios cît de fericite vor fi acele vaci cînd își vor oferi, într-un final, carnea”, scrie autorul. ”Majoritatea indivizilor de la noi și de aiurea comit o eroare de fundal: ei numesc plăcerile, bucuriile și stările pozitive de moment <fericire>. Omul simplu nu are nici o reținere să se declare fericit de vreo opt ori pe zi și, cam tot de atîtea ori, dacă e cazul, să se plîngă de nefericire. Sortită să facă parte din trăirile cotidiene ale oamenilor, fericirea, astfel, e redusă la banalitate; devine o unitate ordinară a statisticii noastre emoționale”, scrie Furtună.

”Nu, doamnelor și domnilor, stările noastre (ale voastre) de plăcere  nu țin de fericire, ci de satisfacție, împlinire, mulțumire, bucurie, poftă îndestulată, kaif, extaz, euforie; acestea sunt adevărate mărgăritare ale vieții. Dar tocmai faptul că voi numiți aceste stări fericire vă face să credeți că eu, anulînd conceptul de fericire, atentez la stările voastre, le neg. Nimic mai greșit decît această impresie…”

În prelungirea acestor citate din carte, părîndu-mi-se potrivit, vă ofer o scurtă constatare a lui Andrei Pleșu, în care scrie: ”Nu întîmplător, latinescul beatus („fericit“) a dat, în româneşte, „biet“. Fericirea omenească nu poate fi decît o biată fericire, omul nu poate fi decît un biet om. Pînă şi nefericirea lui nu e decît o biată nefericire.”

Fericire ca o beție inconștientă, uneori chiar agresivă

Pentru ca să scriu despre tot ce inspiră ori provoacă lectura cărții lui Dorian Furtună ar însemna, ca volum, dublu sau chiar triplu față de cele aproape 500 de pagini cît cuprinde ”Iluzia Fericirii”.

Este o carte care poate fi înțeleasă și acceptată de un număr relativ mic de cititori obișnuiți, excepție făcînd unii studenți și intelectuali avizați.

Politicienii, preoții și predicatorii diferitelor religii ori culte religioase le spun mulțimilor planetare de indivizi că sunt fericiți sau trebuie să se aștepte la fericire dacă sunt ascultați. Politicienii promit fericirea pămînteană, preoții pe cea de Apoi. Beție de fericire în toată regula!

Spune-i omului simplu, dar nu numai lui, că nu-i fericit atunci cînd iubește, se căsătorește, benchetuiește sau are un relativ succes și ai să vezi că-ți dă un pumn în față sau un par în cap! El crede că e fericit, iar un astfel de om care crede te și omoară dacă-l contrazici!

”Încotro te grăbești, omule, de ce alergi, ce-ți lipsește, de ce nu înțelegi cît de bucuros trebuie să fii cu ceea ce deja ai acum?”, pare să întrebe Dorian Furtună dintre coperțile cărții!