Profesorul Florian Colceag Este licenţiat în matematici fractale, doctor în economie şi specialist internaţional în guvernanţă sustenabilă. Profesor cu peste 30 de ani de experienţă în educaţia copiilor supradotaţi şi în antrenarea olimpicilor la matematică, a obţinut peste 60 de medalii de aur la competiţii internaţionale în această disciplină. Este reprezentant în România al World Council for Gifted and Talented Education. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul IRSCA Gifted Education – România (asociaţie non-profit cu scopul de a promova şi sprijini dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile) şi preşedintele EDUGATE (Consorţiul Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi si Talentaţi). Este autorul proiectelor „MODELUL DE ŢARĂ” (făcut deja public), “Development and Ability” și “Romania European Integration”, coautor al „Programului de Retehnologizare şi Modernizare Tehnologică a României” şi, în sfîrşit, coautor al proiectului legislativ cetățenesc CONSTITUȚIA CETĂȚENILOR.

IMPORTANT: “Modelul de Ţară” seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice,

a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Evident, profesorul Florian Colceag are avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI, dar proiectul lui nu este doar o teorie, cît, mai ales, un manual de lucru. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

„Specialişti? I-am avut dintotdeauna, dar nimeni nu i-a luat în seamă”

Domnule profesor, ce este “modelul de ţară”?

Este un proiect de ieşire a României din criză, cu mijloace şi resurse existente, pe care nimeni nu a ştiut sau nu a vrut să le acceseze.

Cu ce este mai bun proiectul dumneavoastră decît orice alt proiect încercat? pînă acum?

Pînă acum nu s-a încercat nimic în sensul ăsta şi, de fapt, în niciun sens. Toate proiectele – sau, mă rog, ceea ce au numit unii proiecte – nu urmăreau redresarea României, ci jefuirea ei.

Am încercat să-l citesc. Este arid, aproape imposibil de lecturat…

Eu sunt matematician. De aceea proiectele mele sunt modele matematice. În forma astfel redactată, modelul de ţară e dificil de înţeles pentru un nespecialist, dar îl înţeleg cu uşurinţă specialiştii în politici publice. Modelul matematic constituie arhitectura sistemului.

Convingeţi-mă pe mine, ca necunoscător, că aşa ceva poate funcţiona şi în realitate.

Cea mai bună dovadă o constituie proiectele mele anterioare care, deşi sunt modele matematice… funcţionează (Rîde). Au fost preluate de foarte multe ţări… Orice proiect trebuie să aibă o logică de acest tip în spate, pentru că altfel este incoerent sau nesustenabil.

Daţi-mi cîteva exemple de astfel aceste proiecte care vă aparţin.

Unul ar fi “Development and Ability”, publicat pe un site al Naţiunilor Unite şi care e folosit pe toate meridianele lumii, din Australia pînă în China. E un proiect de dezvoltare de domenii. Un altul este “Romania European Integration”, publicat de Universitatea din Sidney şi studiat de toate cancelariile europene înainte de integrarea noastră în UE. A avut o contribuţie importantă la intrarea României în Uniune, pentru că a facilitat înţelegerea dinamicii populaţionale şi a interferenţelor culturale. Sau, poftim, IRSCA Gifted Education – Romania… Centrul pentru dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile. Există, se află la noi în ţară şi funcţionează. E un model matematic.

Relativ la Modelul de Ţară, dumneavoastră aţi inventat un model matematic, în care vreţi să introduceţi un întreg univers social şi să-l forţaţi să funcţioneze după el?

Nu l-am inventat, l-am descoperit. Nici Newton n-a inventat legea gravitaţiei şi nici Einstein n-a inventat teoria relativităţii. Ei le-au descoperit, ceea ce e cu totul altceva. Şi nu forţez lumea să funcţioneze după modelul meu, dimpotrivă, încerc să-i asigur confortul unei funcţionări normale.

S-a mai realizat în lume ceva asemănător?

Nu de o asemenea anvergură. Dar toate programele funcţionale din lume se pot exprima printr-o reprezentare matematică.

Pe ce se bazează estimarea succesului acestui proiect? Care sunt premizele favorabile?

Bunele practici, adică experienţa anterioară. E un principiu fundamental în demararea oricărui proiect. Există un număr de capete de program care, peste tot în lume unde au fost aplicate, au adus beneficii. Dar nu fiecare singur, ci la pachet. Prin “modelul de ţară”, noi putem pune pe picioare o structură funcţională cu 120 de specialişti iniţial – cîte patru pe fiecare direcţie mare – care, la rîndul lor, gestionează fiecare un alt număr de persoane pe care le specializează pentru derularea unor zeci de programe. E vorba de o formare de formatori care se desfăşoară simultan cu derularea programelor. Acest mecanism se poate face rapid, dar numai cu oameni specializaţi.

Avem aceşti specialişti?

Bineînţeles. I-am avut dintotdeauna, dar nimeni nu i-a luat în seamă. Şi – atenţie! – o bună parte dintre aceştia se află în diaspora. Nu li s-a cerut niciodată sprijinul, pentru că nu li s-a înţeles rostul. Oamenii ăştia, somităţi internaţionale de care în Romînia nu se ştie nimic, sunt dispuşi să contribuie la redresarea ţării de origine. Asta dacă li se cere acest lucru şi dacă ar avea în România conexiunea credibilă pentru ei.

„Problema noastră este că în curînd vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”

Cum s-a ajuns la situaţia dezastruoasă în care ne aflăm?

În ’90, cînd s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi – intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai tîrziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, pînă cînd i-au făcut să dispară de tot.
În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase. Pînă acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).

De ce au fost rejectaţi?

În primul rînd pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”… Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încît să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stînă şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…

Pe ce se mai bat? “Ciolanul” nu mai are carne pe el…

Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii.

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încît noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, pînă la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.  

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet – e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Şi nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernămînt nu e atît de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atîta timp cît avem ce mînca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă – ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză – acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vîndă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu cîştigul. Problema noastră este că în curînd vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.

„Monarhia are un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică”

Haideţi să aruncăm o privire în curtea vecinilor. Ce au ei şi noi nu avem?

Ca să fac o glumă aş putea să răspund: nemţi! Glumesc… Răspunsul este mentalitatea. Am stat odată de vorbă cu directorul unei mari bănci belgiene. Avea un fiu care lucra tot în mediul bancar. L-am întrebat: “E angajat la banca ta?” Mi-a răspuns: “Nu. Nu e destul de bun pentru banca mea”. Mi s-a părut definitoriu pentru un anumit tip de mentalitate.

Consecinţele crizei sunt egale pentru toate ţările?

Un lucru e clar: criza afectează pe toată lumea. Dar nu în mod egal. Sunt ţări care trec relativ uşor şi fără traumatisme sociale peste ea.

Care sunt aceste ţări?

Ţările care au monarhie. Se poate constata pe baze statistice că monarhiile traversează mult mai uşor efectele crizei.  

Care-i explicaţia?

Bătălia politică nu e atît de acerbă în sistemele monarhice. De ce? Pentru că există structuri care permit continuitatea programelor. Şi anume structurile Policy Maker, alcătuite din specialişti pe toate domeniile, care cunosc totul pe aceste domenii. Totul, adică la nivel internaţional. Ei se pot raporta la tot ce constituie parte din acest domeniu şi-şi dau seama de unde vine optimul. Ei pot duce mai departe continuitatea programelor, chiar dacă se schimbă şefii politici. Iar monarhia mai prezintă un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică. Şi, ca un corolar, aici apare o mare problemă a democraţiilor făcute pe genunchi, cum e cea din România: pe nimeni nu interesează proiectele pe termen lung, adică mai lungi de patru ani, pentru că nimeni nu e sigur că va mai fi în funcţie la următorul mandat.

De ce aceste structuri există cu precădere în ţările monarhice şi mai puţin în republici?

Pentru că monarhia nu are suport. Monarhia e acceptată de populaţie nu prin mecanismul democratic al votului, ci doar prin tradiţie. Şi, ca să reziste, instituţia monarhică are nevoie să se înconjoare de cei mai capabili specialişti în toate domeniile, care pot rezolva problemele populaţiei. Monarhia este selectivă la nivelul liderilor, în timp ce populaţia, în sistemele nemonarhice, are doar instinct, nu are principii de selectivitate care să-i permită să aleagă cei mai buni specialişti şi cei mai sănătoşi moral. Populaţia alege după criterii manipulatorii, adică după cum îi duc alţii de nas. Inconvenientele acestui sistem se văd cel mai bine în situaţiile de criză…

„Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

 Concret şi cît de cît punctual, ce ar trebui făcut?

Păi, de pildă, un sistem de Policy Making…

Hai să lămurim şi problema asta. Ce înseamă, de fapt, policy making şi cu ce se “mănîncă”?

O echipă de specialişti – cei mai buni dintr-un domeniu sau altul. Aceştia trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante. În esenţă, trebuie procedat ca atunci cînd urci în avion. Preşedintele, de exemplu, cînd alege un pilot, îl alege pe cel mai bun. Din clipa cînd a pornit avionul, nimeni nu-i spune pilotului cum să piloteze, pentru că e absurd. Acesta are o singură sarcină: să ducă avionul la destinaţie. Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decît printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întîmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…  

Ce sunt stakeholderii?

Sunt cei care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia.

 Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze la un proiect, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

Dumneavoastră, domnule profesor, nu prea sunteţi “utilizat”în România…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…
Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atîţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorîtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atît de mari încît proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există – scria în acel pasaj – o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!

Interviu realizat de Miron Manega

Articol preluat din săptămînalul CERTITUDINEA