La prima vedere, Insula Diavolului arată ca un paradis, dar între anii 1852 şi 1953, pe acest petic de pămînt din Caraibe, s-a aflat o închisoare. Deţinuţii mureau în masă din cauza încercărilor inutile de evadare, a malnutriţiei şi a bolilor. Plină de palmieri şi înconjurată de ape strălucitoare, Insula Diavolului are o frumuseţe care ascunde un trecut îngrozitor: timp de aproape 100 de ani, zeci de mii de bărbaţi au pierit aici, scrie Adevarul.ro.

Pînă în 1953, insula, una dintr-un grup de trei de pe coasta Guyanei Franceze, a găzduit prizonieri francezi condamnaţi pentru ofensarea lui Napoleon al III-lea sau crime. Din nefericire, au existat şi întemniţaţi, ca soldatul francez Alfred Dreyfus, care au ajuns acolo fără motiv. Toţi au suferit în mod egal. Au suportat chinurile bolilor grele, malnutriţia şi maltratările gardienilor. Puţini s-au mai întors în Franţa.
Cum a fost creată închisoarea de pe Insula Diavolului

Înainte de a deveni o colonie penală, Insula Diavolului a fost un loc al binefacerii. Pe la 1760, coloniştii francezi decimaţi de febra galbenă şi-au căutat refugiu acolo. Cele 3 insule au fost numite Insula Regală, în numele Regelui lor, Insula Sfîntului Iosif şi Insula Diavolului din cauza apelor pline de rechini. Întregul arhipelag a fost denumit Insulele Salvării.

Peste 100 de ani, Împăratul francez Napoleon al III-lea ales să facă din cele trei insule o închisoare. A căutat să rezolve mai multe probleme cu ajutorul Insulei Diavolului. În primul rînd, dorea să scape de oricine s-a opus loviturii de stat din Decembrie 1851. A trimis prizonieri pe Insula Diavolului la doar cîteva zile după ce a preluat puterea, inclusiv 239 de republicani care i s-au opus.

Condamnaţii nu puteau părăsi insula odată ce-şi terminau pedeapsa

Pentru a ajunge la Insula Diavolului, prizonierii trebuiau să supravieţuiască pe mare. Nu toţi au reuşit. Bărbaţii erau închişi laolaltă şi deseori izbucneau lupte în care mai mulţi mureau. La sosire, prizonierii mergeau mai întîi la St-Laurent-du-Maroni, un oraş din Guyana Franceză. Acolo, erau împărţiţi pe diverse categorii şi trimişi în diferite închisori. Unii, mai periculoşi, erau trimişi pe una dintre trei insule.

Indiferent unde au ajuns prizonierii, puţini au rezistat. Aproximativ 40% nici măcar n-au supravieţuit primului an pe insulă din cauza lipsei de hrană şi a bolilor. Pe lîngă aceste cauze ale decesului multora, deţinuţii au avut de suferit şi un tratament inuman din partea gardienilor. Au fost înghesuiţi în celule mici şi întunecate, li s-a interzis să vorbească, să fumeze, să citească.

Chiar dacă au fost deţinuţi care au supravieţuit drumului pe apă spre insulă şi condiţiilor de acolo, prea puţini s-au întors în Franţa. Condamnaţii nu puteau părăsi Guyana franceză odată ce îşi terminau pedeapsa. Au rămas încă o perioadă egală cu pedeapsa iniţială, deci aceia care aveau o pedeapsă de peste 8 ani au fost exilaţi pe viaţă.

Alfred Dreyfus, unul dintre cei mai renumiţi prizonieri

Dintre zecile de mii de bărbaţi care au ajuns pe Insula Diavolului, s-a remarcat Alfred Dreyfus, un tînăr ofiţer militar. În 1894, Guvernul francez l-a condamnat pe viaţă pentru trădare. Era acuzat de oferirea de secrete militare germanilor, dar scrisul său de mînă nu se potrivea cu probele prezentate în instanţă. Într-o ceremonie publică, colegii ofiţeri i-au smuls medaliile şi au strigat: „Moarte lui Iuda! Moarte evreului!”. Într-o perioadă în care loialitatea naţională franceză depindea încă de a fi catolic, Dreyfus a fost condamnat pe motiv că era evreu şi mai puţin din alte motive.

Vreme de 4 ani, Dreyfus a îndurat o existenţă chinuitoare pe Insula Diavolului. A locuit într-o cabană izolată, a fost legat de patul său, a fost hrănit cu carne de porc rîncedă şi i s-a interzis să vorbească cu alţi prizonieri. În Franţa, lucrurile începeau să se schimbe în favoarea lui. Într-o scrisoare deschisă intitulată „J’accuse!” scriitorul francez Emile Zola a acuzat Guvernul francez în cazul lui Dreyfus. În cele din urmă, Guvernul a cedat şi l-a graţiat pe Dreyfus în 1899 şi l-a exonerat de orice vină în 1906.

Trei sferturi dintre cei 80.000 de prizonieri au ajuns hrană pentru rechini

Începînd cu anul 1938, Guvernul francez a încetat oficial să mai trimită prizonieri pe insulă, dar cel de-Al Doilea Război Mondial a întrerupt închiderea completă a acesteia şi au mai fost trimiși cîţiva pînă în 1946. Abia în 1953, ultimii prizonieri au părăsit definitiv Insula Diavolului.

În cei 100 de ani de activitate, Insula Diavolului a avut 80.000 de prizonieri. Zeci de mii dintre ei, poate chiar trei sferturi, au murit acolo. Oficialii închisorii le aruncau cadavrele în apă, bătînd într-un clopot care alerta rechinii să se apropie.