În UE pînă-n 2030? Ce glumă!

Autor: Mihai CONȚIU

Spre finele anului 2020, președinta Maia Sandu a făcut o predicție-angajament potrivit căreia Republica Moldova urmează să devină membră a UE pînă în anul 2030. Bineînțeles că, în general, cam toată lumea ar dori așa ceva, numai că promisiunile-angajări ale politicienilor nu se potrivesc cu socotelile reale din ”tîrgurile” europene și moldovenești. Subliniind că ”dorințele sale sunt foarte ambițioase”, șefa Statului pare să ne inculce convingerea că, în chiar anul 2030, domnia sa, tot în calitate de președintă a Țării, împreună cu PAS, vor purta Moldova de mînă pînă la Bruxelles, în calitate de membru al UE cu drepturi depline.

Această declarație este destinată consumului informativ exclusiv al moldovenilor suficient de naivi și încrezători în promisiunile politicienilor pe care i-au ales. Este un angajament hazardat și imatur politic. Nici un politician experimentat nu-și poate permite astfel de angajamente în condițiile impredictibilității războiului din Ucraina. Există suficiente date care indică dorința Rusiei de a purta acest război pe un termen oricît de lung. Atîta timp cît este la Putere, Putin nu se va recunoaște învins și este capabil să recurgă la orice.

Războiul din Ucraina a dat peste cap întreaga economie mondială, dar mai devastator pe cea a UE. Integrarea ipotetică în UE a Moldovei și Ucrainei are la bază și două rațiuni strict economice. Să presupunem, tot ipotetic, că, într-un final, Ucraina va triumfa în fața Rusiei. Înțelege cineva de cîți ani și ani și de cîți bani și bani va fi nevoie ca Ucraina să fie reconstruită după acest război pustiitor?

Moldova, la rîndu-i, urmează să se confrunte politic cu extrem de multe provocări. Este deja cert că actualii guvernanți nu vor mai avea majoritate în viitoarele alegeri parlamentare, existînd perspectiva ca forțele de Stînga să devină majoritare în viitorul Parlament. Greșeala actualei guvernări constă în aceea că a consolidat Stînga politică prin anihilarea Dreptei de teama unei concurențe politice. Presupunînd că Moldova o să dobîndească controlul asupra Transnistriei, guvernanții de la Chișinău se vor pomeni într-o situație care-i va covîrși teribil – nu prea vor ști cum să administreze o Transnistrie sărăcită și rămasă ideologic și mental la nivelul sovietic de tristă amintire. Diferența dintre regiunea transnistreană și restul teritoriului Republicii Moldova este cam la fel ca diferența dintre Republica Moldova și România cu care unii vor să se unească.

UE nu va integra Ucraina și Moldova atîta timp cît nu se vor stabiliza cît de cît economic, social și politic. Ucraina trebuie reconstruită, iar Republica Moldova trebuie regîndită ca Stat. După acest război, UE va fi suficient de istovită economic pentru a-și permite hazardul de a integra două State nestabilizate și nesigure. Aici vorbim de un prim raționament economic absolut justificat.

Adițional, dar nu decisiv, pe de altă parte, însă, există și un al doilea tip de raționamente economice individuale ale unor State membre ale UE. Sunt cîteva State care nu-și vor da acordul de integrare în UE a Moldovei și Ucrainei din interese de-ale lor economice neoficiale, iar asta pînă nu vor obține anumite controale asupra unor sectoare economice dorite.

Un exemplu concludent este modul meschin statal-economic prin care “Ţările de Jos și Austria au împiedicat România și Bulgaria să adere la spațiul Schengen, invocînd cele mai penibile și ireale motive. Sigur că aici nu poate fi acuzată UE în ansamblu, ci doar ”regula votului unanim”. Ţările de Jos și-au dorit mai de mult portul românesc Constanța, dar nu l-a obținut. Prin admiterea României și Bulgariei în spațiul Schengen, portul olandez Rotterdam, cel mai mare din Europa, ar avea mult de pierdut prin eliminarea controalelor la frontiere. Transportatorii dintre marile porturi grecești și UE ar fi avut o rută terestră ideală prin Bulgaria și România, inclusiv pe cale fluvială, pe Dunăre, aici fiind vorba despre costuri scăzute și trasee scurte. Existența controalelor la frontiere este extrem de costisitoare pentru transportatori, preferînd, de cele mai multe ori, o rută ocolitoare prin Mediterana spre Rotterdam, care deși e mai lungă e mai puțin costisitoare. În plus, mai putem vorbi și despre avantajele anihilării lipsei controalelor la frontiere pe axa portul Constanța-portul Rotterdam.

Insist asupra faptului că nu UE recurge la astfel de practici de condiționalitate, ci anumite Țări cărora, oficial, nu li se poate imputa nimic, iar asta în contextul invocării economiei de piață și a investițiilor de capital străin extrem de necesar. Privilegiul aderării la UE a costat România enorm, fiind nevoită să cedeze mari controale bancare și economice inclusiv Austriei. Din nevoia disperată de a se reconstrui, Ucraina va fi nevoită să accepte tot felul de investiții străine și controlul asupra acestora. La fel și Moldova. În acest context, nu Statele și transnaționalele trebuie acuzate, în primul rînd, că încearcă să obțină anumite controale economice, ci politicienii locali care sunt dispuși, contra unor comisioane grase, să vîndă orice avut național. Dacă nu ar exista astfel de politicieni ”vînzători”, n-ar exista nici cumpărători ori investitori externi ”discreți”.

Dincolo de cele spuse mai devreme, am tot constatat cu toții, de-a lungul timpului, că liderii unor puternice națiuni ale UE, mai cu seamă Franța și Germania, sugerează clar că există, în interiorul UE, o categorie de State ”aristocrate” și o alta a ”neamurilor proaste”, iar în această a doua categorie, mai accentuat în ultimii ani, par să intre România, Bulgaria, Ungaria, Polonia… Motivele invocate sunt corupția, criminalitatea, performanțele economice ori sistemul judiciar influențate de către Guverne și multe altele. Puterea economică a Germaniei și Franței la nivelul UE, de exemplu, ”le absolvă” de unele acuze la adresa lor, care sunt asemănătoare cu cele aduse de ele ”neamurilor proaste”. Actuala criză economică și politică din UE, care este o consecință a agresiunii rusești în Ucraina, își are rădăcini în raporturile economice exclusiviste ale Germaniei cu Rusia. Germania a contribuit decisiv la consolidarea dictaturii lui Putin prin facilitarea dependenței majoritare a europenilor de gazul rusesc, dar și pe cale politică, împreună cu Franța și Italia. Cu toate acestea, ”neamurile proaste” sau europenii ”de mîna a doua” nu pot răspunde cu acuze și mai grave la aceste State ”aristocrate” în care corupția este cu mult mai sofisticată.

În concluzie, aderarea Moldovei la UE pînă în 2030 este o utopie în contextul realităților economice, sociale și politice inevitabile arătate deja.