Duios glosatorul printre cărţi trecea...

Dacă ridicăm puţin (dar numai puţin! căci noi sîntem pudici) fustiţa de pe genunchii electrocutanţi ai Istoriei, vedem că pe la anul 958, Bulan, regele khazarilor din Balcani (alte izvoare localizează regatul lui Bulan pe Volga, длинная и полная – жизнью! - как Олга), dorind să-şi curăţe ţara de idolatrie, a chemat trei soli străini – un creştin, un musulman şi un evreu, - ca să aleagă religia cea mai potrivită pentru poporul său. După ce a ascultat pe îndelete argumentele fiecăruia, el a optat în cele din urmă pentru religia lui Avraam, religia evreiască, şi toţi supuşii s-au convertit după Bulan.

Îată cum a fost, încă şi mai concret. Înaintea prinţului păgîn Bulan se înfăţişează trei reprezentanţi a trei credinţe. Kaganul le cere acestora să-şi exprime (şi) o a doua opţiune, pe lîngă prima, cea evidentă, pentru propria credinţă. Atît creştinul, cît şi musulmanul aleg iudaismul, care iese astfel învingător în competiţie prin ponderea mai mare după opţiunea secundă. Decizia kaganului, bazată pe un mecanism de tip structuralist, derivă din relaţiile dintre elementele implicate, şi nu din valoarea lor în sine.

Ei bine, acesta este punctul de pornire (patul germinativ fiind Balcanii) al romanului Dicţionarul khazar de Milorad Pavic (se pronunţă: павич), scriitor sîrb care de ani de zile figurează pe lista “finaliştilor” pentru Premiul Nobel. De altfel, ca şi alţi doi descendenţi direcţi ai slavilor de odinioară: slovenul Boris Pahor sau cehul Milan Kundera.

Cartea aceasta s-a tradus în întreaga lume. Este o con dolcezza, pe care efectiv nu o poţi lăsa din mîini. După cum ar spune janghinosul Igor Năframă, o ţii în mînă o săptămînă... ca în primele luni de după căsătorie!

Dulce ca mierea e glonţul miloradului. Oare de ce? Nu în ultimul rînd fiindcă probabil sîntem, cu toţii, khazari. Criticul francez Edgar Reichmann compara, în revista L’Arche, textul lui Pavic cu o operă de Borges dinamizată de dezlănţuirile picareşti ale unui Cervantes şi de iscusinţa unui Conan Doyle.

Este o anecdotă istorică şi o carte care face istorie. Naraţiunea romanescă este ca oglinda neclintită a unui lac. Ea relatează, calm şi neabătut, un eveniment, fără a lăsa să transpară nici un fel de apreciere. Întrebare: Ştim noi oare să acceptăm, să ţinem sama aşa cum se cuvine de o asemenea tăcere imparţială a textelor? Răspuns: Un fel de sondă coboară în straturile profunde ale istoriei umanutăţii, străbătînd veacurile. Or, ea coboară, de fapt, în noi înşine. În fiecare om sînt prezente toate aceste straturi ale istoriei omenirii. Bulan nu este modelul nostru, dar lumina aruncată asupra trecutului umanităţii mă luminează pe mine în privinţa propriei mele persoane… Vă daţi seama ce cocteil de zile mari, ce băutură de cursă lungă vă propunem noi? Hai să fim sănătoşi şi la pungă groşi, oameni buni şi trecători! Căci sănătatea goală e pe jumătate boală – aşa îmi spunea pe timpuri bunul profesor şi compozitor din Moldova Solomon Lobel. Odată şi odată trebuie să fim cinstiţi cu noi înşine şi să recunoaştem franc că istoria Moldovei n-au făcut-o numai moldovenii sau românii, dar şi ruşii ca Paisie Velicicovschi, Alexandru Abaza (de facto, moldovan, general în armata ţaristă, participant direct la bătălia de la Borodino), Alexei Şciusev, Victor Sundeev, Oleg Maxim(ov), Remus Marchitan (general rus-moldovan în trupele antirachetă) sau Fiodor Onofreevici Chiponcă (ţăran simplu din satul Costeşti-Rîşcani), dar şi lipovenii (ştiu: asta nu e naţionalitate, ci confesiune), dar şi evreii ca Efim Tcaci, Mihail Hazin sau Pavel Rivilis, dar şi bulgarii ca Gheorghi Barbarov, dar şi găgăuzii ca Dionisie Tanasoglu ori Mihail Ciachir, dar şi nemţii ca Andrei Ciurunga/Robert Cahuleanu, dar pînă şi francezii şi elveţienii din sudul Basarabiei. Dar pe bunii moldoveni Zurab Todua, Dmitri Ciubaşenco, Aleksandr Tanas şi Anatolie Golea unde-i încadrăm? În Dobrogea?!

Încheiat bine la toţi nasturii, romanul Dicţionarul khazar are totuşi un singur defect mare: Pavic e sîrb, adică e, prin sînge, un fel de pro-rus, ceea ce nu se iartă niciodată de către marii democraţi occidentali. Şi punctum! Dacă Milorad Pavic ar fi avut (ne)şansa de a se naşte ucrainean sau gruzin (ca să nu ne mai georgevim atîta!), demult ar fi pupat Nobelul. Ca, bunăoară, Jamala, o interpretă de duzină din Ucraina, la Eurovision-2016.

Dinu MIHAIL

Post-scriptum: „La ceas oprit de lege şi de datini”, întreb şi eu, ca tăt românu’ nostru cel de toate zilele: De ce nu avem roman? Răspunde o autoritate, Camil Petrescu: “Cu eroi care mănîncă trei săptămîni cinci măsline, care fumează cinci ani o ţigară, cu cîrciuma din tîrgşorul de munte şi gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova, nu se poate face roman şi nici măcar literatură. Literatura presupune, fireşte, probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sînt posibile (…) Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al răspunderii dincolo de contingenţele obişnuite. Sau, cel puţin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea (…) Caracterul tare e combativ, imperialist. El nu se poate conţine. Nevoia de luptă pentru el e vitală. De aici, destinul tragic şi tumultuos al eroilor lui Balzac, Dostoievski, Tolstoi şi încă o dată Dostoievski. Romanul e luptă, ciocnire de caractere. Fără temeritate, fără ciocnire nu există conflict, nu există destin şi fără destin nu există roman”.

“Patul lui Procust” de Camil Petrescu nu e un mare roman, dar e unul inteligent şi bine construit, care se citeşte cu plăcere şi după trei sferturi de secol de la apariţie. Aşa cred eu, iar cu mine e de acord chiar şi nicManolescu. Îndrăznesc să cred că pînă şi “Ilici al Nostru”, Mihai Cimpoi, ar putea fi de acord cu mine. Ar putea fi şi Davidovici, şi Moiseevici, şi Naumovici al Nostru, căci, la urma urmelor, trebuie să avem şi noi Ierusalimul nostru. Iar Ierusalimul românităţii este, totuşi, Moldova! Aici, anume aici, în patria lui Constantin Stere, a lui Paul Goma şi a lui Ion Druţă, s-a reuşit păstrarea celui mai curat/neţigănit spirit românesc! Aşa, pentru orice eventualitate. Ca printre altele. На всякий случай... Не дай, Бог, чтобы случилось это! Mai ştii cum, peste ani, se pot întoarce armele şi sufletele?... Aşa că noi îl iubim pe Ilici al Nostru şi ţinem la el ca la... ca la un... ca la un paratrăsnet! Cu Mihai Cimpoi nu mi-e ruşine să merg chiar şi la Sorbona, în faţa a mii şi mii de studenţi serioşi!

Verificaţi în cărţi. Toate cărţile mari sînt scrise deja. A mai rămas de făcut doar un singur lucru, cel mai greu: Să le citim! Dar cum oare naiba să le citim, cînd săptămîna la moldoveni începe constant cu o veste proastă: Lunea este – iarăşi – zi de muncă!

Asta fiind naţia, vocaţia şi situaţia, “Кудатыскачешь, гордыйконь” по имени Mircea Cărtărescu sau Emilian Halaicu-Păun?

La distanţă de ani, pe Camil Petrescu îl completează rotund bunul prozator ardelean Augustin Buzura. Întrebat de către Vasile Gîrneţ “de ce nu sîntem traduşi peste hotare? Au nu o fi din cauza circulaţiei mici a limbii române?”, A. Buzura, pe atunci preşedinte în exerciţiu al Fundaţiei Culturale Române, a răspuns parcă în cunoştinţă de cauză: “Sîntem neînţeleşi nu din pricina limbii, ci a unui mod depăşit de a gîndi” (vezi: revista “Contrafort”, Chişinău, 2005). Interesant e că V. Gîrneţ a editat, prin 2008-2009, toate interviurile sale realizate pe paginile revistei nominalizate, însă discuţia purtată cu A. Buzura lipseşte din volumoiul respectiv(!). În 2009 Buzura nu mai era preşedinte al FCR, aşa că Vasilică ot Gîrneţ a catadixit patriotic să nu-l mai includă în carte. Bravo, Bazil, Patria nu-ţi va uita scîrna ascunsă, mîţeşte, sub preş.

După cum observa George Călinescu în “Gîlceava înţeleptului cu lumea”, la noi individul e nepăsător, sătul, milos, prin urmare cam searbăd, cam şters sufleteşte, „incapabil de mari nebunii, de mari întreprinderi”. Nu e luptă crîncenă, şi unde nu e luptă, unde nu e viciu prăpăstios, nu e nici geniu. Şi tot acolo: „Romancierul nostru nu are ce spune despre viaţă, fiindcă el însuşi n-o cunoaşte decît sub forma alimentaţiunii, romancierul occidental o cunoaşte în chipul hidos al unui infern. Lipsa de caractere tipice din literatura noastră de aici vine”.

Aşa că Nobelul la români tot de prin zona alimentaţiunii va veni. El se amînă pînă vom reuşi să inventăm, în premieră mondială, Cozonacul de Paşti fără făină, fără ouă, fără ulei, fără zahăr, fără stafide, fără mac şi, dacă e posibil, fără apă.

Iată că previziunea mea (bufni-mi-aş cariciul în gîtul ei de previziune!) din 2004 privitor la alimentaţiune s-a îndeplinit: la începutul anului 2009 românii au bătut, la Bucureşti, recordul Guiness la cel mai lung cîrnaţ afumat şi cel mai greu tort cu frişcă şi cu fructe.

D. M.