Pe 4 noiembrie 1818, un bărbat care fusese spînzurat cu o oră mai devreme a început să-și miște picioarele, să-și încleșteze pumnii, să gesticuleze și să facă mișcări care semănau cu respirația.

Nimeni nu credea cu adevărat că era viu. Era electricitatea care îi traversa trupul neînsuflețit.

Pentru unii dintre cei prezenți, însă, priveliștea a fost prea mult. Unul dintre ei a leșinat.

Bărbatul de pe masa de disecție se numea Matthew Clydesdale. Fusese condamnat pentru crimă și executat în acea dimineață la Glasgow, în Scoția. După ce a rămas spînzurat pentru timpul stabilit, trupul său a fost transportat rapid la Universitatea din Glasgow.

Acolo îl așteptau profesorul de anatomie James Jeffray și Andrew Ure, medic, chimist și profesor de filosofie naturală. Îi aștepta și o uriașă baterie voltaică formată din 270 de perechi de plăci.

La începutul secolului al XIX-lea, electricitatea părea să deschidă o lume complet nouă pentru înțelegerea corpului uman. Experimentele lui Luigi Galvani arătaseră deja că o descărcare electrică putea provoca contracții musculare chiar și în animale moarte.

Întrebarea era inevitabilă: cît de departe putea merge acest fenomen în cazul unui om care tocmai murise?

Ure a început să conecteze electrozi la diferite zone ale corpului lui Clydesdale.

Reacția a fost imediată.

Cînd curentul era aplicat anumitor nervi, mușchii se contractau violent. Unul dintre picioare s-a ridicat brusc cu o asemenea forță încît aproape l-a doborît pe unul dintre asistenții care încercau să țină trupul nemișcat.

Apoi cercetătorii au făcut un experiment și mai tulburător.

Au conectat curentul la nervul frenic, cel care controlează diafragma. Pieptul cadavrului a început să se ridice și să coboare. Abdomenul se dilata și se contracta.

Pentru cei care priveau, Clydesdale părea să respire.

Dar experimentul nu se terminase.

Ure a stimulat apoi un nerv aflat deasupra ochiului. Chipul mortului a început să se miște. Mușchii feței s-au contractat simultan, producînd o succesiune de expresii pe care Ure le-a descris ca un amestec de groază, disperare, neliniște și zîmbete grotești.

Mai mulți oameni au părăsit încăperea.

Unul și-a pierdut cunoștința.

Timp de aproximativ o oră, cercetătorii au continuat să trimită electricitate către diferite zone ale cadavrului. Însă Clydesdale nu a revenit la viață.

Pentru Ure, totuși, experimentul putea avea implicații importante. El credea că stimularea electrică a anumitor nervi ar putea fi utilă în cazuri de moarte aparentă provocată de înec, sufocare sau alte situații în care respirația tocmai încetase.

Medicina modernă era încă departe. Dar experimentul ascundea o intuiție remarcabilă: electricitatea putea influența unele dintre mecanismele corpului chiar și după moarte.

Și există o coincidență istorică greu de ignorat.

În același an, cu doar cîteva luni înainte de experimentul de la Glasgow, fusese publicat un roman scris de o tînără de doar 20 de ani. Protagonistul era un om de știință obsedat de ideea de a readuce la viață un trup mort.

Romanul se numea Frankenstein.

Mary Shelley își imaginase povestea înainte de experimentul de la Glasgow. Dar în noiembrie 1818, într-o încăpere în care un cadavru proaspăt executat se contorsiona sub descărcări electrice, iar spectatorii fugeau îngroziți, realitatea a ajuns, pentru cîteva minute, să semene în mod straniu cu ficțiunea.

Sursa: Atlas Geografic