Omul fericit este mult mai eficient decît cel care zace copleşit de o profundă depresie sau, să zicem, decît omul care a hotărît să-şi încheie socotelile cu viaţa pe cont propriu. Presupun că puţini vor încerca să conteste această afirmaţie, ceea ce este normal într-o lume care a început să facă cult din eficacitate şi competitivitate, iar „fericirea” a ajuns un produs ce se vinde şi se apreciază destul de bine. Atunci cînd societatea mereu construieşte, descoperă, dezvoltă ceva, atunci ea nu prea este dispusă să elogieze disperaţi regresivi, diverşi schimnici sau măicuţe retrase în chelii monahale. Societăţii mult mai mult îi place tanti Clava de la ospătărie, grasă, frumoasă, rumenă şi veselă, care găteşte gustos şi te serveşte cu bucurie şi mereu pusă pe glume. Sau colegul Gicu din Departamentul logistică, care ştie să închipuie o petrecere cu cheltuieli minimale, dar cu tot ce este necesar, este confidentul întregii companii şi cu un inconfundabil simţ al umorului poate rezolva practic orice problemă.

Eu nu cred că izvoarele gîndirii pozitive au categorie etnică, de timp sau gen. Filmele sovietice cu fetişcane de la fabrică şi băieţi care cucereau ţelina, mereu veseli şi optimişti, erau la fel de căutate de public ca şi peliculele americane despre fetele crescute la ferme în sate şi care pe final ajungeau căsătorite neapărat cu milionari.

Ce mă deranjează pe mine? Că azi noţiuni ca fericirea, dragostea de viaţă, optimismul, speranţa în bine au ajuns la nivel de industrie. Înainte era vorba de trei planuri anuale la uzină timp de zece luni, dar acum – dă-i cu sporirea numărului de oameni mulţumiţi şi bucuroşi pe metru pătrat. Se tipăresc cărţi într-o veselie cu titluri tot mai deşucheate: „Cum să devii bogat şi fericit în 100 de zile”, „Cum să înfrunţi fără cheltuieli proasta dispoziţie”, „Cum să ajungi îndrăgit de toţi”. Coşmar! Reţete şi îndrumare pentru fericire!

Internetul geme de diverse seminare, traininguri, master-class-uri, bineînţeles cu plată, şi toate au un singur scop pe lume – să te facă calm, liniştit, jovial, binedispus, fericit şi absolut impasibil la stres. Această tendinţă de a ne face pe toţi fericiţi a devenit obsedantă, obositoare şi chiar mai stresantă decît am fi noi stresaţi pînă la master-class. Or, aceste principii de pozitivism au ajuns să fie preluate într-un mare număr de sectoare sociale, unele chiar departe de a fi indicate în acest sens.

Astfel, copiii nu mai trebuie să fie certaţi pentru note proaste, s-a ajuns că acestea nici nu se pun. Micuţii sînt învăţaţi să se mîndrească de sine, indiferent de note. Specialiştii în publicitate în orice spot ne demonstrează că omul nu are probleme, există doar unele perioade de uşoară neîncredere în sine, iar iaurtul (absorbantele, brînza, praful de spălat, soluţia de spălat vase, hîrtia igienică, pasta de dinţi, săpunul etc. etc.) au fericitele proprietăţi de a ne ajuta în toate momentele de criză lăuntrică.

Bolnavii de cancer scriu în reţele de socializare că savurează viaţa, că nu cedează în nici un caz, că niciodată nu s-au simţit mai puternici şi că au toată încrederea şi siguranţa că se vor vindeca! Or, mai odioase decît postările pacienţilor oncologici în ultimul stadiu sînt promisiunile politicienilor care se arată încîntaţi de orice fel de greutăţi, pe care abia de aşteaptă să le înfrunte. Stai să înceapă campania electorală, ş-apoi să-i vezi pe alde Don Quijote, porniţi cu vehemenţă împotriva morilor de vînt! Şi tot aşa mai departe – lista poate fi continuată.

Nu zic că mi-ar plăcea persoanele ursuze, mereu nemulţumite de ceva (la Căuşeni la asemenea specimene le mai spunem „buchihane”), dar nu sînt sigură dacă mă entuziasmează şi fericirea adusă la nivel de sport naţional.

Lilia GRUBÎI