Femeia a murit. Celulele ei au refuzat să moară. Povestea celui mai important „corp” din istoria medicinei. Ea a murit în anul 1951. Celulele ei, nu. De 75 de ani, sunt încă vii. Se divid. Cresc. Sunt studiate. Au salvat milioane de oameni despre care ea nu a știut niciodată că existau sau că vor exista.

29 Ianuarie I951. Baltimore, statul american Maryland. Henrietta Lacks simțea că ceva nu era în regulă. Un nod în uter. Sîngerări care nu se opreau. Dureri care se agravaseră.
Avea 31 de ani și era mamă a cinci copii. Era o femeie de culoare care își petrecuse viața muncind pe cîmpurile de tutun din Sudul statului Maryland.

Asistența medicală era, pentru familia ei, un lux rar, dar situația devenea periculoasă.
Așa că Henrietta a urcat într-un autobuz și a mers la Spitalul Johns Hopkins, unul dintre puținele spitale din Baltimore care acceptau pacienți de culoare în acea perioadă.
Pe 1 Februarie 1951, medicul Howard Jones a examinat-o. Ce a văzut l-a șocat.
O tumoare pe colul uterin. Imensă. Malignă, lucioasă, violetă, cu o textură descrisă ulterior ca „asemănătoare cărnii crude”. Diagnosticul a venit rapid: cancer cervical agresiv, în stadiu avansat.

Henrietta a început imediat tratamentul cu radiații. Tuburi cu radiu i-au fost introduse direct în colul uterin, cea mai bună opțiune medicală disponibilă în 1951, departe de standardele actuale. În timpul uneia dintre proceduri, medicii au făcut ceva considerat atunci banal. Au prelevat o probă din tumoarea ei, dar fără să-i ceară permisiunea. De fapt, două probe: una din țesut sănătos, una din celulele canceroase.

Astfel de prelevări se făceau zilnic, pacienților bogați și săraci, albi și negri. Era legal. Era acceptat. Nu era discutat cu pacienții. Probele au ajuns în laboratorul doctorului George Otto Gey, aflat în același campus. Gey încerca de ani de zile să mențină celule umane în viață în afara corpului. Toate eșuaseră. Celulele supraviețuiau cîteva zile. Poate o săptămînă. Apoi mureau.

Asistenta lui a pus celulele Henriettei într-o placă de cultură cu nutrienți și s-a întîmplat ceva ce părea imposibil: celulele nu au murit. Au crescut. Rapid. Fără oprire.
În 24 de ore, s-au dublat, apoi s-au dublat iarăși și, din nou, Gey a repetat testele. Rezultatul era același. Celulele continuau să se dividă, în timp ce toate celelalte linii celulare umane cedau. Celulele Henriettei Lacks erau nemuritoare. Le-a numit HeLa, folosind primele două litere din prenumele și numele ei, o metodă standard de „anonimizare” în acea epocă.

În timp ce celulele HeLa prosperau în laborator, Henrietta se stingea. În August 1951, durerile deveniseră insuportabile. A fost internată la Johns Hopkins și nu a mai plecat de acolo. Pe 4 Octombrie 1951, Henrietta Lacks a murit. Cancerul se răspîndise în tot corpul ei. Avea doar 31 de ani.

Soțul ei, David, nu a primit explicații clare. Singurul lucru cert: cei cinci copii au rămas fără mamă. Familia a îngropat-o într-un mormînt fără cruce, în Clover, Virginia. Nu își permiteau o piatră funerară, iar celulele ei au continuat să crească.

În cîteva luni, George Gey trimitea celule HeLa în laboratoare din întreaga lume, gratuit. Nu le-a brevetat și nu le-a vîndut. Le-a oferit oricărui cercetător care le cerea.
Pentru prima dată, oamenii de știință puteau face experimente repetate pe celule umane, pe termen nelimitat.

În anul 1952, Jonas Salk a folosit celulele HeLa pentru a dezvolta tratamentul împotriva poliomielitei, o boală care paraliza mii de copii anual. În anii ’60, celulele HeLa au ajuns în spațiu, pentru a studia efectele gravitației zero asupra țesutului uman. În anii ’80, au fost esențiale în cercetarea HIV și SIDA. În anii 2000, au contribuit la progrese majore în tratamente oncologice, genetică și, mai recent, la dezvoltarea de tratamete pentru boli recente.
Pînă în anul 2018, existau peste 110.000 de lucrări științifice care le citau. 11.000 de brevete le foloseau. Miliarde de dolari în descoperiri medicale. Totul pornise de la celulele unei femei care nu știa nimic despre asta.

Timp de 25 de ani, familia Lacks nu a avut habar. În anul 1973, un cercetător l-a contactat pe David Lacks, cerînd probe de sînge de la familie. David nu înțelegea: ce erau celulele HeLa? Cînd a aflat că erau celulele Henriettei, încă vii, a crezut, pentru o clipă, că soția lui trăia undeva. Copiii au fost șocați, furioși și, în același timp, devastați.
Celulele mamei lor fuseseră folosite în scopuri comerciale, în timp ce ei trăiau în sărăcie și nu își permiteau măcar o asigurare medicală.

Deborah Lacks, fiica Henriettei, a petrecut decenii încercînd să înțeleagă ce se întîmplase. „Mama noastră este una dintre cele mai importante persoane din lume”, spunea ea. „Și, totuși, noi nu ne permitem să mergem la doctor”. În anul 1951, prelevarea de țesut fără consimțămînt era legală. Dar “legal” nu înseamnă “corect”. Informațiile genetice ale familiei au fost publicate fără permisiune. Membrii familiei au fost testați fără explicații. Intimitatea lor a fost încălcată, ani la rînd. În anul 2010, jurnalista Rebecca Skloot a publicat cartea “Viața nemuritoare a Henriettei Lacks”. Povestea a devenit cunoscută în întreaga lume.

În anul 2013, Institutul Național de Sănătate a oferit familiei dreptul de a decide asupra utilizării celulelor HeLa. În anul 2023, familia a ajuns la o înțelegere confidențială cu Thermo Fisher Scientific.

Astăzi, numele Henriettei Lacks apare pe clădiri, școli și în calendare oficiale. 4 Octombrie este Ziua Henrietta Lacks în mai multe orașe americane. Henrietta nu a supraviețuit cancerului, dar s-a asigurat, fără să știe, că milioane de alți oameni vor supraviețui. A fost mamă a cinci copii care a murit în sărăcie. Celulele ei au devenit fundația medicinei moderne. Corpul ei a murit, dar celulele ei, nu, iar lumea încă trăiește datorită lor. (Sursa: Ochiul Minții)