„Pe pisc, e foarte trist”

Nicolae Esinencu, poet, prozator, dramaturg, scenarist, boem, tatăl Nicoletei Esinencu şi a încă trei băieţi vînjoşi, soţ incredibil de iubitor, călător cu un troleibuz nedus la biserică, măturător de metafore inutile, excelent negociator în procurarea, zilnic, a pachetului de ţigări şi a lichidelor psihotrope legale, exilat într-o literatură română basarabeană administrată fraudulos de către un grup de infractori literari tiranici, frate vitreg cu propriul alter ego, tiran ludic al tuturor convivilor lui etc., etc., este unul dintre cei mai constanţi şi sinceri prieteni ai mei.

Ei, bine, în urmă cu mai multe zile, Nicolae m-a sunat, fireşte că la telefon, ca să mă invite, la Uniunea Scriitorilor, la o întrunire greu descifrabilă pentru mine atunci, care urma să aibă loc pe data de 13 ianuarie la orele 13,00. Mi-a spus că va fi „ceva”. Ulterior, sunîndu-l pentru anumite precizări, mi-a spus că ora la care trebuie să fiu prezent era 15,00, nu 13-le „ghimpist”. Nu memorez datele de naştere ale prietenilor mei, iar asta şi din deprinderea românească prin care, la ziua de naştere a cuiva, eşti invitat, nu te duci din proprie iniţiativă. Ştiam că prietenul meu Nicolae are vreo două zile de naştere – una prin Ianuarie şi alta într-o lună de Vară, cînd parcă i-ar fi fost înregistrată naşterea. Da, pe 13 ianuarie este ziua de naştere autentică a bulversantului Nicolae Esinencu!

                             Cu soţia Antonina

Fireşte că am răspuns cu mare plăcere invitaţiei lui Nicolae. Fiind prieteni de mulţi, mulţi ani, parcă mi se păreau ciudate frumoasele alcătuiri lexicale ale amicului Arcadie Suceveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, prin care îl omagia pe Nicolae cu prilejul împlinirii obraznicei vîrste de 75 de ani. Esinencu la 75 de ani? Imposibil! Nu există Dumnezeu! Dacă ar fi existat, ar fi trebuit să dea o Ordonanţă Divină de Urgenţă prin care să-l încremenească veşnic pe Esinencu în vîrsta de 30 de ani. Un Esinencu nu se va mai naşte nici peste trei mii de ani! Nu mă credeţi? O să vedeţi, iar asta dacă aveţi răbdare să aşteptaţi atîta timp, ca şi mine!

Prin multe „năpaste frumoase” am trecut cu Esinencu de-a lungul anilor! Chiar am jucat într-un film, cu el, cu un scenariu al său şi regizat de răposatul regizor Anatol Slonovschi!

Citat din memorie: „Cînd va fi să mor, vă rog să mă îngropaţi lîngă mine!” Unii ar fi tentaţi să-i dea o notă narcisistă acestui vers, însă eu cred că este vorba despre o imensă singurătate. Mulţi îl consideră pe Nicolae ca fiind insolent sau, mai curtenitor, rebel, nonconformist. Sînt de altă părere! Nicolae este un boem fără boemă, este un mare singuratic într-o lume încremenită în mincinoase formalisme sociale, intelectuale, religioase sau politice. Esinencu a scris pe viu Utopia Sincerităţii.

Scriitura lui Esinencu, în special cea poetică, nu are la bază vreun sistem filosofic, aşa cum se cade oricărui poet care se respectă, ci nerv, spontaneitate şi „un realism care mă duce cu gîndul la neorealismul” din cinematografia italiană. Esinencu va face epocă în literatură tocmai din simplul motiv că nu copiază pe nimeni, „nu scrie îngrijit cu opera unui scriitor străin în faţă”, aşa cum au făcut-o foarte mulţi.

Am convingerea că, peste ani, istoria literară din acest spaţiu, vorbind strict despre „puştii” din generaţiile de peste 70 de ani, îi va nemuri, cu prioritate, pe Seniorul Aureliu Busuioc, pildă de erudiţie şi talent nativ, pe Nicolae Esinencu, ca inventator al altui tip de gen literar al absurdului şi încă vreo 2-3, ale căror nume nu le dau pentru că nu-s pe placul „stăpînilor literaturii şi artei româneşti” din acest spaţiu, dar şi din cauză că nu am avut răgazul să le cer permisiunea.

                             Cu fiica Nicoleta

În ansamblu, dacă este să fim oneşti, în istoria literară română de aici, cea de-sovietizată, nu putem vorbi, conceptual, decît doar despre cîteva generaţii literare, ca nivel de referinţă, iar aici amintesc „generaţia Busuioc”, „generaţia Esinencu”, „generaţia Gheorghe Vodă”, „generaţia Suceveanu”, „generaţia Mânăscurtă”, „generaţia Leo Butnaru”, „generaţia Anatol Ciocan”, „generaţiile Galaicu, Gîrneţ, Ciobanu, Leahu, Popa…” şi… cam atît! Restul sînt plăsmuiri ale unor generaţii autoimpuse politic sau financiar din raţiuni moscovite!

Pentru că nu vreau să vă plictisesc, haideţi să ne aşezăm la masa lui Esinencu din ziua de 13 ianuarie! Cînd Moldova literară dispune de uriaşul privilegiu de a avea un unicat ca Nicolae Esinencu, este de-a dreptul degradant, eufemistic vorbind, ca la ziua sa, organizată de Uniunea Scriitorilor, să nu vină să-l felicite tocmai cei care se erijează în „patriarhii literaturii române” din Moldova, iar aici mă refer la Mihai Cimpoi şi Nicolae Dabija, dar şi la unii apreciaţi postmodernişti. Sînt sigur că, din timp, şi-au pregătit „justificări-justificabile”. Această lipsă de decenţă a fost remarcată şi de către confraţi de-ai mei din România, care m-au sunat să afle ce se întîmplă „la ziua lui Esinencu”. Spun asta pentru că nu aveau nevoie de o invitaţie specială de la Esinencu întrucît de organizarea evenimentului s-a ocupat preşedintele Suceveanu, dar şi pentru că toţi ştiau acest lucru.

„Pe pisc, e foarte trist”, scria Esinencu într-un „amplu” volum de-al său, care cuprinde doar acest vers, căruia eu, în „Literatura şi Arta”, i-am făcut o cronică de vreo două pagini, în urmă cu mai mulţi ani. Da, „Pe pisc, e foarte trist”, căci Esinencu se află pe un pisc, de pe care, cu tristeţe, îşi contemplă colegii care se tem de aciditatea spuselor sale, dar unde şi lăcrimează, cu gîndul la soţia sa, pentru că nu l-a putut însoţi la această aniversare din motive medicale.

I-am spus că este mult prea tînăr pentru ridurile pe care le are şi aşa şi este! Ce „naşte” din Esinencu, nelinişti se numeşte pentru detractorii lui literari post-sovietici! Spun asta cu gîndul la extrem de talentata lui fiică, Nicoleta Esinencu, un dramaturg destul de cunoscut în Europa şi puţin „disecată critic” de către elitele critice locale. Esinencu le dă bătăi de cap pizmaşilor săi confraţi nu doar cu propria-i operă inconfundabilă, ci şi prin faptul că, în cel puţin următoarea sută de ani, va călători în lumea literelor europene împreună cu Nicoleta! Mamă, ce le-a tras-o!

Poate că m-am lungit cam mult, iubite cititorule, dar să ştii că nu-i suficient, mai ales că cele înşiruite de mine, în semn de respect, dragoste şi prietenie pentru Nicolae, nu reprezintă nici 0,001 din cîte spune Esinencu la „un pahar de vorbă” atunci cînd are chef! Indiferent de ceea ce spun, scriu sau se auto-adulează unii, vă garantez că Esinencu este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori în România. Într-o altă împrejurare, voi veni şi cu mărturiile unor reputaţi critici şi scriitori români, care-l apreciază pe Esinencu la superlativ.

Într-o notă personală, îi doresc lui Nicolae baftă, căci cei de pe Titanic aveau bani destui, erau sănătoşi, dar nu au avut noroc!

Mihai CONŢIU