Raul Gonzales este mai mult decît un fotbalist. Este atacantul ce a bătut toate recordurile la Real Madrid. Nu degeaba, echipei care făcea furori în perioada 1998-2002 a ajuns să i se spună Raul Madrid. De atît de multe ori şi-a purtat jucătorul echipa spre victorie, încît numele i s-a alipit de cel al clubului. Dar Raul a fost om de bază şi în naţionala Spaniei, pentru care a marcat nu mai puţin de 44 de goluri.

Totul începea în anul 1994, cînd puştiul de doar 17 ani era promovat la echipa mare, în Primera Division. La al doilea meci din campionat, împotriva lui Atletico Madrid, vîrful a izbutit să marcheze. A fost unul dintre cele nouă goluri marcate de el în primul sezon în care a îmbrăcat tricoul celei mai titrate echipe a Spaniei. La nici 18 ani, Raul a jucat 28 de meciuri într-unul dintre cele mai puternice campionate ale lumii. La finalul stagiunii s-a încoronat campion naţional. Apoi, forma sa a crescut şi a venit firesc convocarea la prima reprezentativă. În octombrie 1996 s-a consumat debutul, iar două luni mai tîrziu reuşea să marcheze primul gol, într-un meci din preliminariile Cupei Mondiale, împotriva Iugoslaviei. Un an mai tîrziu, Raul cîştigă iar La Liga şi în 1998 îşi adjudecă împreună cu clubul, UEFA Champions’ League şi Cupa Intercontinentală. Ulterior, a cunoscut o perioadă fulminantă: în doar trei ani a cucerit două titluri de golgheter în campionat şi a fost decisiv în două finale de Ligă a Campionilor, ambele cîştigate de Real Madrid. Raul devenea primul fotbalist din istorie ce înscria în două astfel de jocuri.

Pentru naţională reuşea să marcheze la toate turneele finale la care participase: Cupa Mondială din Franţa şi cea din Coreea de Sud şi Japonia, dar şi Euro 2000. În anul 2006 devine al doilea cel mai selecţionat jucător din istoria Spaniei cu 102 meciuri, dar şi golgheterul echipei cu 44 de reuşite. În ciuda acestui fapt, după înfrîngerea 2-3 cu Irlanda de Nord, din preliminariile Campionatului European din 2008, Raul nu va mai fi convocat. Niciodată! La doar 29 de ani şi avînd în spate atît o viaţă sportivă cît şi una extrasportivă exemplare, madrilenul este dat uitării de selecţionerul Luis Aragones. Acesta îi preferă în atac pentru turneul final pe David Villa şi Fernando Torres. Nimeni n-a putut să-i impute nimic, pentru că Spania a devenit campioană europeană. Ulterior, la cîrma reprezentativei a venit Vicente Del Bosque, antrenorul cu care Raul a cunoscut cele mai mari succese europene în tricoul clubului din Madrid. Cu toate acestea, nici el nu l-a convocat, chiar dacă Raul marcase în sezoanele 2007-2008 şi 2008-2009 cîte 18 goluri numai în prima ligă. A mers pe mîna aceloraşi atacanţi pentru Cupa Mondială din 2010 şi din nou nimeni n-a putut comenta: Spania a ieşit cîştigătoare.

Niciodată nu s-a făcut vîlvă pe seama acestei lovituri premature, pe care a primit-o cel care era de fapt, căpitanul naţionalei! Cu siguranţă l-a durut, dar bunul său simţ l-a împins să-şi vadă de treabă. La club. Deşi nici aici nu a mai arătat forma de odinioară a continuat să bată recorduri:

– Omul cu cele mai multe meciuri în campionat pentru Real: 550;

– Omul cu cele mai multe goluri în campionat pentru Real: 228;

– Jucătorul cu cele mai multe apariţii în UEFA Champions’ League: 132;

– Golgheterul all-time al Ligii: 66 de goluri;

– Golgheterul all-time al lui Real Madrid: 323 goluri.

Toate acestea pînă în 2010. La 33 de ani mai avea tot timpul să-şi îmbunătăţească recordurile. Dar clubul pentru care a dat tot ce a avut mai bun i-a administrat şi el o grea lovitură. Totul începea în 2009 cînd pe Santiago Bernabeu sosea Cristiano Ronaldo. Cunoscutul CR7 de la Manchester trebuia să-şi schimbe numele. Pentru că Raul avea numărul şapte, acesta părea intangibil chiar şi în faţa imenselor sume de bani ce puteau proveni din marketing. CR9 era un nou brand, dar parcă nu funcţiona la fel precum o făcea CR7. Astfel, conducerea clubului a profitat de clauza din contract pe care Raul o avea începînd cu 2008. Contractul său se prelungea cu un an automat, dacă în sezonul precedent juca în cel puţin 30 de meciuri. Chiar dacă atacantul a îndeplinit acest barem, clubul i-a sugerat că ar cam fi timpul să plece. Demn, Raul nu a comentat ci şi-a făcut bagajul în secunda doi. Omul care nu a luat niciodată un cartonaş roşu este aruncat ca o măsea stricată. De acest fapt a profitat Schalke 04, care i-a oferit imediat un contract. În prima jumătate a sezonului, spaniolul nu a dezamăgit nici printre străini, reuşind să marcheze nouă goluri în campionat (dintre care două triple) şi două goluri în Liga Campionilor. Echipa sa a reuşit calificarea în optimile Ligii, iar cu ceva şansă ar putea-o întîlni pe Real Madrid în sferturi. N-ar fi rău deloc să se întîmple asta, iar Raul să îşi elimine fosta echipă. Aşa, ca o învăţătură de minte. Spre regret, n-a fost să fie.

Din păcate, politica de management a clubului spaniol a mers prea departe şi este categoric una ineficientă. Chiar dacă îi ai pe Cristiano Ronaldo şi Jose Mourinho nu ai succesul garantat. Poate nici Raul nu garanta mereu că va aduce o sclipire, dar cum Giggs și la 40 de ani era încă om de bază la un club ce domină Anglia, aşa şi Raul ar fi trebuit să rămînă veşnic la Madrid. Viaţa sa exemplară cu siguranţă îi va permite să mai joace la cel mai înalt nivel mai mulţi ani decît bănuiesc cei mai mulţi (aşa-zişi) cunoscători ai fotbalului. Este cu siguranţă un jucător care ar fi meritat să devină alături de Spania atît campion european cît şi campion mondial. Dar şi fără aceste titluri, poate fi trecut lejer în galeria marilor fotbalişti ai tuturor timpurilor.

Mircea DOMINTE