Cu cîtă atenţie sîntem citiţi şi cît sîntem de răstălmăciţi

Autor: Mihai CONŢIU

Am afirmat dintotdeauna că jurnalismul de aici, din R. Moldova, este unul de guerilă, adică un fel de luptă urbană de partizani. Această stare reală de lucru a fost şi este determinată, în egală măsură, de politicieni şi ziarişti. Între aceste două categorii există o dependenţă inevitabilă. Politicienii au avut grijă încă din 1991 ca să-şi subordoneze presa, lăsînd-o fără mijloace patrimoniale care să-i asigure o oarecare independenţă, făcîndu-i astfel pe jurnalişti să le solicite permanent dreptul la existenţă, asta presupunînd, deci, subordonare. Presa scrisă, de exemplu, practic a fost furată de edificiul „Casa presei”. Acum, cea care a mai rămas, plăteşte chirie Cancelariei de stat.

Totul a fost posibil să se privatizeze în ţara asta, numai presei tradiţionale nu i s-a permis să-şi privatizeze măcar un amărît de sediu într-un edificiu construit anume pentru presă şi din banii acesteia încă de pe vremea URSS.

La rîndul lor, jurnaliştii, ajunşi la cheremul politicienilor, se fac vinovaţi nu din această pricină, ci dintr-un motiv cu mult mai nociv, acesta fiind zelul exagerat cu care îşi slujesc stăpînii temporari, în funcţie de vremurile aflării lor la Putere. Nu cunosc absolut nici un politician sau ziar liber, independent la modul absolut. Nu există aşa ceva în Moldova!

Vorbind despre zelul exagerat cu care jurnaliştii înţeleg să-şi slujească patronii din politică sau mediul de afaceri, mă refer la aceea că aceşti ziarişti, dornici să-şi mulţumească patronii şi să le demonstreze că îşi merită banii, se transformă în adevărate hiene faţă de absolut toţi cei care îi sînt potrivnici stăpînului lor. Ştiu ce spun deoarece, ani în şir, am fost nevoit să mă cobor la nivelul suburban al unor astfel de lachei de presă. Cînd te înjură, eşti nevoit să le răspunzi cu aceeaşi monedă, iar asta pentru că sînt incapabili să perceapă un altfel de limbaj de „răspuns la provocare”.

În lumea civilizată, ziariştii de la publicaţii adverse, indiferent de polemicile dintre ei, în timpul liber se poartă civilizat, politicos şi chiar prieteneşte între ei. Aici aşa ceva nu este cu putinţă deoarece cei mai mulţi dintre ziarişti devin mai cinici şi sălbatici decît patronii lor, care, în fond, îi dispreţuiesc.

Prin natura împrejurărilor, în activitatea mea publicistică, am admis să sprijin doi politicieni, iar asta în condiţii total diferite şi pe care, în egală măsură, i-am şi criticat destul de serios. Primul a fost omul Vladimir Voronin, pe care l-am sprijinit exclusiv, fără să fac propagandă ideologică de tip comunist. Putem ridica arhiva cotidianului. Am făcut-o în virtutea unui sprijin personal pe care mi l-a acordat, deşi, în urma acestuia, şi domnia sa a beneficiat de un anumit plus de imagine, iar asta în paralel cu oprobiul public programat la care am fost condamnat de către hienele publicistice din Moldova. Acum, aceste hiene, au ajuns să slujească patroni de-a dreptul monstruoşi în comparaţie cu, totuşi, echilibratul Voronin. Indiferent de conjuncturi, avînd şi o perspectivă mai amplă, echilibrată, matură şi mai conştientă, continui să-l respect pe Voronin!

Zilele trecute, m-am amuzat teribil cînd am citit un articol al publicistului Constantin Cheianu, pe care îl apreciez ca telejurnalist, în care scria că este de invidiat pentru unii colegi de breaslă din cauză că este cel mai liber jurnalist datorită faptului că patronul postului Jurnal Tv sau alţi intermediari nu-i comandă sau sugerează ce şi cum să ia anumite poziţii în politica sa editorială de la acest post de televiziune. El spune că este singurul care îşi decide subiectele abordate şi îl cred, dar voi preciza o nuanţă necesară.

Cînd ziarul „Moldova Suverană” era dependent de Vladimir Voronin, niciodată fostul şef al statului nu ne-a sau nu mi-a dictat sau sugerat ce să scriu, cum şi despre cine, de bine sau de rău. La fel ca şi Cheianu de acum, eram cel mai liber jurnalist, mai cu seamă că Voronin nu a trimis niciodată mesaje negative atunci cînd îl susţineam pe Mihai Cimpoi, inamic declarat al lui Voronin (Cheianu ştie prea bine despre ce-i vorba!), pe regele Mihai I şi regalitatea, pe Traian Băsescu, cînd publicam în ziar cultură română din publicaţiile româneşti ori cînd, permanent, am susţinut, pînă în 2009, integrarea europeană aşa cum o susţinem şi din 2009 şi pînă astăzi.

Chiar dacă lui Cheianu nu-i convine să recunoască şi eludează (ocoleşte) esenţa, afirm că libertăţile noastre – a mea de atunci şi de acum şi cea a lui de astăzi – sînt identice. Ca şi mine, Cheianu este liber şi independent pentru că, într-adevăr, îşi alege liber subiectele dorite, numai că şi le alege cu isteţime pe cele care ştie prea bine că îi convin patronului. Acesta-i tot secretul „libertăţii” noastre! În ceea ce mă priveşte, scriam bine despre omul Voronin la fel cum o făceau chiar şi unii jurnalişti de la Bucureşti.

Cel de-al doilea politician pe care l-am sprijinit şi îl susţin, de pe cu totul alte paliere, este Vlad Filat, iar asta în contextul în care o fac din perspectiva susţinerii de care se bucură din partea Partidului Popular European şi a mai multor oficiali pe care îi cunosc. Paradoxul sprijinului pe care i l-am acordat lui Filat constă în aceea că acesta nu ne-a solicitat acest sprijin şi chiar este posibil să nu şi fi-l dorit. Iar asta se vede şi după atitudinea faţă de noi a unor analişti şi ziarişti care, ca şi noi, îl sprijină pe Vlad Filat. Noi, însă, susţinem opţiunea politică majoritară a Bruxellesului.

Oricine este curios să cerceteze arhiva editorialelor mele, poate constata cu uşurinţă că nu am mai sprijinit nici un alt politician în afara celor doi. Fac această precizare în contextul în care, la ultima sa conferinţă de presă, Vladimir Voronin „mi-a cam reproşat” că îl sprijinim pe Igor Dodon şi că „am cam primi bani ruseşti”, ceea ce este o aberaţie. Să nu fi citit nimeni de la PCRM două articole ale mele, destul de cuprinzătoare, unde am vorbit şi despre Vasili Chirtoca, despre Zinaida Greceanîi, Serafim Urechean? Relaţiile mele cu domnul Voronin au fost dintotdeauna cordiale, în puţinele ocazii în care am dialogat de-a lungul anilor, motiv pentru care şi acum scriu despre domnia sa la fel de cordial. Ca om, îl simpatizez. Ca jurnalist, precizez faptul că, fiind un ziar independent, sărac şi înglodat în datorii, spre deosebire de perioada în care eram dependenţi de foştii proprietari şi nu ni se permitea să publicăm diferite comunicate sau publicitate electorală de la alte partide, acum publică absolut orice ne poate aduce o gură de oxigen. Iar în presa scrisă această publicitate înseamnă cîteva sute de lei. Nu mai mult. În realitate, iar domnul Voronin ştie acest lucru, politica editorială a unui ziar este dată sau conturată de conţinutul editorialelor.

În final, îmi place să cred că remarcile domnului Voronin au fost o glumă făcută în stilul său caracteristic, poate şi pentru a mă muştrului prieteneşte, public, şi astfel deoarece nu prea am avut timp să particip la conferinţele de presă ale domniei sale, dar de acum încolo voi face tot posibilul să-l văd cît mai des. Cine ştie, poate voi primi şi de la dumnealui vreo comandă publicitară!