Prostituare politico-securistă a culturii

Autor: Mihai CONȚIU

În urmă cu ceva timp, într-un articol, sugeram cît de valoroși poeți ar fi fost Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor dacă nu s-ar fi subordonat Partidului Comunist Român, dictatorului Nicolae Ceaușescu și securității comuniste. La fel este și cazul cunoscutului prozator român Eugen Barbu și mulți alții. Subliniez că astfel de subordonări le întîlnim, în exclusivitate, în dictaturile comuniste.

Mihai Sadoveanu, de exemplu, un scriitor ”clasicizat” în literatura română, își scrisese deja marea operă înainte de instaurarea comunismului în România. În perioada interbelică, începînd cu anul 1921, a fost ales membru al Academiei Române, în anul 1928, devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale Masonice din România, președinte al Senatului, dar și un susținător activ al monarhiei, în special al Regelui Carol al II-la. După 1947, dorindu-și cu orice preț să-și păstreze și să-și sporească privilegiile personale, Sadoveanu a recurs la cele mai infame ticăloșii. În calitatea sa oficială de președinte al Adunării Deputaților, Sadoveanu a fost cosemnatar al rezoluției de respingere a cererilor de comutare a pedepsei cu moartea înaintate de 13 persoane condamnate de Tribunalul Militar, considerate a fi ”dușmani ai poporului”.

Din monarhistul care era, a renăscut un Sadoveanu servil rușilor și noii puteri comuniste pro-sovietice de la București. Drept răsplată, în 1961, a primit Premiul Lenin pentru Pace. În plan literar, și-a readaptat creația literară pe măsura așteptărilor noilor săi stăpîni politici români prosovietici, multe dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic ”Mitrea Cocor”, dar și ”celebrul” discurs ”Lumina vine de la Răsărit”, sunt considerate ca fiind un exemplu de servilism politic de cea mai joasă speță. Marele scriitor liber din perioada interbelică a ales să se lase corupt politic și să-și prostitueze mai mult decît penibil scrisul în noul curent literar proletcultist. A făcut asta de dragul unui confort personal excesiv, devenind un burghez comunist în toată regula. Este un exemplu de mare scriitor a cărui operă de căpătîi e nepieritoare, de o astfel de manieră încît îi acoperă cumva ”calitatea umană” de mare ticălos amoral!

Cei care au venit după el, însă, deși nume notorii, și-au mutilat scrisul în raport cu așteptările nomenclaturii comuniste și securiste din România, iar aici mă refer, în primul rînd, la Eugen Barbu, Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor, care pînă la sfîrșitul vieții au rămas captivi mentalității comuniste totalitare, dar și Securității ceaușiste ”reformate”. Au mai fost scriitori care ”s-au aliniat partidului comunist”, dar mai apoi și-au lepădat public acest veșmînt, iar aici mă refer la Octavian Paler și Dan Deșliu.

Orice scriitor care aderă la un partid politic sau decide să-l susțină devine, din start, neliber, ajungînd să fie captiv unei ideologii, unei doctrine politice care îi încorsetează libertatea creației. Acești ”scriitori politruci”, iar aici mă refer la cei cu adevărat talentați, își cenzurează libertatea de creație pentru a fi pe plac partidului, deși, într-o realitate nereprimată, ar fi putut produce scîntei chiar geniale. Aleg supușenia politică de dragul confortului material, ca în cazul lui Sadoveanu, dar și pentru funcții privilegiate și putere asupra altora, iar aici mă refer, în mod special, la Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu.

Absolut nimeni nu-i poate contesta talentul excepțional al poetului Adrian Păunescu. Neavînd șansa lui Sadoveanu, cea a unei cariere creatoare libere în perioada interbelică, Păunescu ”s-a născut” poet în plină dictatură comunistă și a ales puterea pe care i-o conferea aderența la comunism și dedicarea de versuri ”înălțătoare” lui Nicolae Ceaușescu și Partidului Comunist Român. Astfel, neliber fiind, înțelegeți cît din talentul lui a fost nevoit să-și estompeze? Păunescu, dincolo de ifosele versificate de-a dreptul obscen, cu talent, a fentat poetic cu tematici sociale și cu iubirea. În jurnalul său din 1986, Ion Caraion scria: ”Poezia lui Adrian Păunescu este un fel de foaie verde de eu însumi”. Este poate și așa, însă, totuși, el a avut talentul uriaș de a atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului uman, mai cu seamă atunci cînd scria despre mamă, tată, iubită etc. Subordonarea lui politică totală i-a oferit o oarecare putere, avînd acces direct la toți demnitarii comuniști cu puteri de decizie, inclusiv la Ceaușescu pînă în 1986, anul în care el și Cenaclul Flacăra au fost implicați într-o cunoscută și nefericită busculadă pe stadionul din Ploiești. Nu a mai fost privilegiatul personal al lui Ceaușescu, nu l-a lăsat să moară de foame, iar Păunescu i-a rămas credincios pînă la moarte.

Servilismul lui Păunescu și cel al lui Sadoveanu îmi amintește și de cel al altui cunoscut om de cultură român, actorul Radu Beligan. A fost considerat un mare actor. Personal, văzîndu-l în cam toate filmele în care a fost distribuit și în toate piesele de teatru în care a jucat după 1970, nu l-am considerat un mare actor, iar asta dacă ar fi să-l pun în comparație cu Gheorghe Cozorici, Emanoil Petruț, Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Constantin Rauțchi, Florin Piersic, Constantin Codrescu și mulți alții, toți colegi de-ai săi de la Teatrul Național din București, al cărui director a fost pînă în 1989.

Radu Beligan a devenit un actor cunoscut încă din perioada interbelică, iar atunci, ca și Sadoveanu, era un monarhist ”convins”. După 1947, în paralel cu creșterea popularității sale ca actor și director al teatrelor de Comedie și Național din București, Beligan a aderat la partidul comunist din convingere, ajungînd și deputat în Marea Adunare Națională în cîteva legislaturi.

Să zicem că îi admitem acest servilism prin prisma faptului că a condus două teatre prestigioase și a adus în echipele lor actori și actrițe dintre cei mai talentați și cele mai talentate, dar și pentru că repertoriile abordate au fost unele de excepție, iar asta o spun în cunoștință de cauză. Pe mai departe însă, servilismul lui Beligan de după 1989 față de neo-bolșevicul Ion Iliescu a fost unul de-a dreptul grețos. Radu Beligan era, totuși, Radu Beligan și nici un politician nu mai avea ce să-i facă, să-l constrîngă... etc. Se vede treaba că servilismul politic le este unora o necesitate vitală, un atribut înscris probabil în codul lor genetic, nu știu ce să mai spun...!

Un alt personaj sinistru în istoria literaturii române din timpul comunismului a fost ”călăul securist” Eugen Barbu. Pentru a nu fi suspectat de subiectivism, nu voi scrie eu ce știu despre Barbu, căci știu destule din surse scriitoricești redutabile, ci voi cita cîteva fragmente dintr-un articol analitic și critic publicat în ”Observator Cultural” de Carmen Mușat, eseistă și critic literar din România.

Carmen Mușat: ”...Eugen Barbu a fost campionul indiscutabil al mahalalei infecte, pentru care denunțul (cu consecințe imediate) și atacul virulent la persoană erau arme extrem de eficiente de anihilare a adversarilor. Detestat de majoritatea colegilor lui de breaslă, înainte de 1990, Barbu a fost și după aceea ocolit, abhorat și, în același timp, temut de foarte multă lume.

Ca fondator și director al revistelor Săptămîna (în perioada 1970-1989) și România Mare (1990-1993), Barbu a avut o contribuție majoră la înveninarea atmosferei publice din România, la degradarea ideii de polemică, transformînd publicațiile pe care le conducea în instrumente prin intermediul cărora poliția politică (înainte de ’90) și moștenitorii securității (după prăbușirea regimului comunist) au controlat și au manipulat societatea românească.

Suspectat încă din anii ’80 de a fi fost unul dintre agenții de influență ai securității Statului, implicat în imunde campanii antisemite, el însuși naționalist, xenofob și antisemit, Barbu a fost creatorul și mentorul lui Vadim Tudor, alt personaj execrabil, a cărui activitate publicistică și politică a lăsat urme adînci în spațiul public. Tandemul Barbu-Vadim a ridicat minciuna, calomnia și imprecația violentă la rang de normalitate cotidiană, consecințele pe termen lung ale demersului lor fiind confuzia morală și suspiciunea generalizată, propagarea naționalismului sulfuros, violenței și grobianismului în discursul politicienilor și al mass-media de la noi. 

Mi s-ar putea atrage atenția că talentul artistic și caracterul nu merg întotdeauna mînă în mînă și că există nenumărate exemple de mari autori care, deși au comis erori grave în timpul vieții, au rămas în memoria colectivă datorită valorii operei lor. E adevărat. Dar nici unul dintre cei ale căror numite au fost rostogolite în presă în acest caz – Celine, Drieu La Rochelle, Pound, Papini ș. a. – nu a avut la îndemînă ceea ce a avut Barbu: sprijinul total al instituțiilor de forță ale statului, înainte și după 1989, gazete proprii, în care să denunțe și să atace pe oricine i-ar fi stat în cale, și un partid politic ale cărui acțiuni, îndreptate împotriva principiilor democratice și statului de drept, să le coordoneze. Barbu nu a fost doar un scriitor naționalist, șovin, antisemit, ci un agent politic, care a deținut mereu poziții de putere și care, prin acțiunile lui, a făcut rău altora.

Cei mai mulți critici literari, de dinainte și de după 1989, consideră că, din tot ce a scris, rămîn două-trei titluri valabile: Groapa (1957), Princepele (1969) și, eventual, Săptămîna nebunilor (1981). Așadar, două-trei cărți, dintr-o bibliografie ce conține aproape 30 de volume (proză scurtă, romane, publicistică, teatru, versuri, jurnale etc.). Nu e oare prea puțin, chiar și pentru o literatură „mică”, precum literatura română? Dacă ținem cont de scandalul plagiatului din volumul trei al romanului Incognito – dovedit negru pe alb, în 1979, de Nicolae Manolescu – și de suspiciunile de plagiat în legătură cu Principele (formulate de Fănuș Neagu) și cu Săptămîna nebunilor, ce mai rămîne dintr-un scriitor a cărui impostură literară a fost mereu expusă și comentată în presa culturală? Într-un articol bine documentat, apărut în România literară nr. 20, din 2016, Theodor Rogin demonstrează convingător că pînă și mult-lăudatul roman Groapa a profitat din plin de o serie de „preluări” și „adaptări” din romanul Hotel Maidan, scris de un autor complet necunoscut azi, Stoian Gh. Tudor, roman apărut în 1939, la Editura Cultura Națională. 

Repet întrebarea: ce (mai) rămîne din „opera” lui Barbu, în afară de Vadim Tudor și România Mare? Ce fel de „model” (și pentru cine?) mai poate oferi, astăzi, Eugen Barbu, altul decît acela al imposturii intelectuale, al invectivei deșănțate, al pamfletului putred și al denunțului cu repercusiuni dintre cele mai dramatice pentru cel denunțat?...” 

În consecință, am dreptate cînd vorbesc despre o prostituare politico-securistă a culturii, dar și despre o corupție politică nepedepsibilă a unor scriitori? În Republica Moldova cum a fost?