Facerea de bine - înmulţirea răuvoitorilor.

Proverb moldovenesc

Tradiţie curat românească

Cu bună samă, de ce românii astăzi nu-i înghit pe ruşi, dacă aceştia le-au făcut atîta bine: le-au dat ajutor material şi în bani, le-au acordat azil politic, i-au năgrădit cu cele mai înalte ordine ruseşti încă din 1700, au contribuit la unirea principatelor în 1862, la obţinerea independenţei României în 1877, la lărgirea graniţelor ei pe sama pămînturilor ţărilor vecine în 1877 (Dobrogea), în 1947 (Transilvania de Nord) şi chiar cu o dărnicie trăznită au satisfăcut pohtele nesăbuite ale unor bişniţari politici ungrovlahi/munteni (azi «români»)...

Probabil, din cauză că, în primul rînd, românii (o parte însemnată din politicieni şi din aşa-zisa intelectualitate de creaţie, din ştiinţă) sînt agramaţi (nu cunosc istoria lor adevărată, se mulţumesc cu surogatul ei naţionalist-revanşard), dar sînt teribil de făţarnici.

În al doilea rînd, intrarea tîrzie a «românilor» în istoria europeană l-ea cultivat un dureros complex de inferioritate (L.Boia), o zaviste şi ură incurabile faţă de cei mai norocoşi, mai puternici, de pildă, faţă de unguri şi Ungaria, faţă de ruşi şi Rusia, faţă de moldoveni şi Moldova...

În al treilea rînd, în virtutea unei tradiţii multiseculare, curat româneşti - de a se pocloni şi a trăda, basarabii/ungrovlahii/muntenii (din sec. XIX «români») din interese egoiste, de moment s-au închinat unora mai puternici: unguri, turci, nemţi, francezi şi cu o înfumurare afişată au dispreţuit pe alţii...

În veacurile XVII - XVIII ungrovlahii/multanii/muntenii (aşa se numeau atunci viitorii «rumîni») pînă la necuviinţă se gudurau în faţa ruşilor. Astăzi cu aceeaşi pasiune şi osîrdie se gudură se ştie în faţa cui şi, la cererea şi în interesul noului patron geopolitic, plefturesc, îi defăimează pe ruşi.

Faimos bişniţar politic: Matei Basarab

«Stăpînitorii Ţării Munteneşti» (ţara de la sud de Carpaţi, pînă pe la mijlocul secolului XIX a avut diferite denumiri: a basarabilor, Transalpină, Ungrovlahia, Muntenia) au aflat despre Rusia Moscovită abia în 1596. În acel an Mihail (zis Viteazu, de fapt - Sîngerosu), «princeps Transalpinus», deşi era în război cu R.Mihnea, voievodul Munteniei, şi, totodată, cu tătarii, ducea tratative de pace cu turcii, a dovedit «să trimită la Moscova pe episcopul Luca din Buzău, care a primit ajutor material de la ţarul Fiodor Ioanovici» (Hurmuzaki, XII. P. 660).

O adevărată înflorire a manifestării de către munteni (azi «români») a dragostei fără de sfîrşit, a mulţumirii şi recunoştinţei pînă mai jos de pămînt, a admiraţiei nemărginite faţă de măreţia şi puternicia Rusiei s-a produs în jumătatea a doua a veacului al XVII-lea. «Stăpînitorul Ţării Munteneşti» Matei Basarab a trimis, la 1.12.1638, «scrisoare de închinare» «celui mai puternic dintre împăraţi..., celui de nebiruit şi dintre toţi biruitor..., care varsă viaţă asupra întregului univers de sub soare..., cu preaînţelept şi prealuminat, cu nebiruit şi biruitor nume...» ţarului Rusiei Mihail Fiodorovici.

Şapte ani mai tîrziu (la 18.02.1645) «stăpînitorul Ţării Munteneşti» M.Basarab şi-a amintit de «preastrălucita sfînta mărie împărătească a Rusiei» şi i-a trimis ţarului întregii Rusii Mihail Fiodorovici o gramotă - «dania închinării noastre slugarnice şi a slujbelor noastre plecate, pe care le depunem cu smerită credinţă la cinstitele picioare ale preaînaltului şi nebiruitului vostru scaun împărătesc».

Istoricul român V.Costăchel a intuit că aceasta «poslanie slugarnică» a «slugii supuse Matei voievod Basarab» a fost trimisă la Moscova cu scopul, cică, «de întărire a relaţiilor politice şi comerciale ale Rusiei şi Valahiei». În realitate, «stăpînitorul Ţării Munteneşti» M. Basarab era învăluit de cu totul alte interese - de bişniţă: «să cumpere lucruri care se vor găsi pentru trebuinţa casei noastre».

Prin gramota din 8.12. 1646 M. Basarab trimite «stăpînitorului şi nebiruitului ţar Alexei Mihailovici închinare slugarnică şi cuvenita plecăciune», dorindu-i «viaţă îndelungată cu mult strălucită biruinţă asupra protivnicilor şi mare lărgire a hotarelor împărăţiei tale...». Totodată, tîrgoveţul M. Basarab «roagă sfinţita mărie împărătească a Rusiei» să îngăduie solului muntenesc să «cumpere lucrurile care îi sînt de trebuinţă: piei de samur pe un preţ potrivit». Adică, mai ieftin.

Din 1647 pînă în 1652 «stăpînitorul Ţării Munteneşti» Matei Basarab a agonisit din Rusia «pe un preţ potrivit» mai bine de 4 000 de piei de samur. Dintr-o dărnicie caraghioasă, ţarii ruşi a dat «pă dăjaba» acestui, dragă doamne, promotor al «relaţiilor politice valaho-ruse», în vreo şase rate, 600 (!) de piei de samur de primă calitate («соболей добрых»). Pentru această bişniţă politică voievodul muntean Matei Basarab avea trimişi la Moscova vreo cinci precupeţi, care erau întreţinuţi («корм, питье») pe contul Statului Rus, li se punea la dispoziţie căruţe, treceau liber vama Putivl... Astfel, bişniţa voievodală muntenească cu samuri sub acoperirea «consolidării relaţiilor politice valaho-ruse» s-а dovedit a fi nemaipomenit de avantajoasă...

În februarie 1654 ţarul Rusiei s-a adresat - o singură dată! - stăpînitorului Munteniei Matei Basarab să-i trimită careva informaţii despre situaţia din regiune. Promotorul muntenesc al relaţiilor valaho-ruse bazate pe bişniţa cu samuri s-a făcut că nu ştie despre «măreţul, nebiruitul şi darnicul ţar al Rusiei».

În cinstea acestui nesăţios bişniţar politic munteano-ungrovlah proromânii din Chişinău în cea de-a doua ocupaţie românească a Moldovei (1990 - 2015) au numit o stradă a capitalei Moldovei.

«I-am trădat, cînd pă turci, cînd pă ruşi...»

După furtunoasa şi extrem de avantajoasa «diplomaţie cu samur» a bişniţarului voievod muntean/ungrovlah (azi poreclit «român») M.Basarab relaţiile munteano-ruseşti, adică, «bişniţa cu samuri», s-au întrerupt. Abia în 1674 boierii munteni, logofătul Radu şi căpitanul Petraşcu, au trimis Moscovei «condiţiile de trecere a Ţării Munteneşti în supuşenia rusă». După 14 ani «gospodarul muntean Şerban Cantacuzino» s-a adresat ţarilor Ivan şi Petru Alexeevici cu «rugămintea să ajute la eliberarea Ţării Munteneşti de sub asuprirea turcească». Aceeaşi rugăminte era formulată şi în poslania lui Ş.Cantacuzino din 13.10.1688.

Odată cu venirea la tronul muntenesc, 28.10.1688, a lui Constantin Brîncoveanu relaţiile munteano-ruseşti parcurg o nouă etapă. Acest stăpînitor cu mai multe feţe al Ţării Munteneşti a intrat în istorie ca «vînzător de devotamente».

După două luni de domnie, la 31.12.1688, «gospodarul Ţării Munteneşti C.Brîncoveanu» scria ţarilor Ivan şi Petru Alexeevici «despre nădejdea Valahiei la izbăvire de sub jugul turcesc cu ajutorul Rusiei», asigurîndu-i: «cînd şi unde se va ivi prilejul şi ţara noastră va face destule şi nu vă vom părăsi pentru nimic în lume...».

În ianuarie 1695 «pentru devotament şi servicii aduse curţii vieneze» C.Brîncoveanu a fost învrednicit cu titlul de «principe al Imperiului» (romano-german).

Toate cele vreo 20 de scrisori (incluse în volumul III al colecţiei de documente Исторические связи...) trimise Moscovei în majoritate prin reprezentanţii lui C.Brîncoveanu, conţin, în temei, ştiri despre situaţia politică externă din jurul Ţării Munteneşti, despre sprijinirea solilor Rusiei la Constantinopol şi în Crimeea, două planuri grandioase de război contra Turciei... Sînt şi scrisori, într-un fel amuzante, de pildă, despre trimiterea lui Petru I a şase poloboace cu vin...

De la sfîrşitul anului 1699 pînă în martie 1700 C.Brîncoveanu nu a trimis nici o scrisoare personală lui Petru I. Toate legăturile stăpînitorului muntean cu Rusia se făceau prin reprezentanţii munteni la Moscova: G.Castriot şi F.Corbea, care au informat curtea ţaristă despre scopurile solilor munteni în capitala rusă (16.09.1697), despre planul unei campanii militare împotriva Turciei (9.12.1698), despre sprijinirea misiunii solului rus la Constantinopol E.Ucrainţev... La acestea se reduc, de fapt, către 1700, «marile merite» faţă de Rusia (în conflict cu Turcia) ale lui C.Brîncoveanu.

În 1699, pentru devotament şi servicii osăbite aduse Turciei (în conflict cu Rusia) Poarta Otomană îi acordă lui C.Brîncoveanu «domnia pe viaţă» în Muntenia (Istoria României în date).

La porunca ţarului Petru I Camera armelor (Оружейная палата) a achiziţionat tot ce trebuia (aur, pietre nestemate ş.a.) ca să facă de urgenţă «o cruce de cavaler pentru a fi trimisă gospodarului Ţării Munteneşti (Мултанской земли)...». La acea vreme la Departamentul soliilor (Посольский приказ) sosise ştirea că stăpînitorul muntenesc (владетель мултанский) «se roagă stăruitor ca marele ţar să-l miluiască cu hrisovul său, să-l primească sub ocrotirea sa, sa meargă în Ucraina sub oblăduirea marelui ţar...». De observat: nu este vorba de eliberare de sub turci şi luare sub oblăduirea Rusiei a Ţării Munteneşti, ci numai de «ocrotirea» lui Constantin Brîncoveanu personal.

Cu o dărnicie caraghioasă, manifestată numai faţă de stăpînitorii munteni, unul speculant cu piei de samur, altul - trădător patentat, ţarii Rusiei, în ultimul caz - însuşi Petru I în 1700 l-a năgrădit pe C.Brîncoveanu cu cel mai înalt ordin al Rusiei. Iar în 1701 înalta distincţie rusească - ordinul Sf. Andrei cel Întîi Chemat a şi fost trimisă stăpînitorului Ţării Munteneşti. În acelaşi an, Petru I «a poruncit să i se dea lui C.Brîncoveanu scrisoare milostivă de credinţă ... pentru că ne-a slujit un anumit timp... Dacă i s-ar întîmpla ... vreo nenorocire ... vom porunci să fie primit sub oblăduirea noastră în oraşele noastre ale Rusiei mici din Ucraina...». Prin scrisoarea sa din 1.04.1701 Constantin Brîncoveanu mulţumeşte ţarului Rusiei pentru «binefacerile prea multe, milostivirile şi dăruirile, şi milele împărăteşti...».

Aşadar, oblăduitorul Ţării Munteneşti C. Brîncoveanu a fost primul decorat cu cel mai înalt ordin al Rusiei Sf. Andrei cel Întîi Chemat, a fost primul căruia i s-a acordat lui şi familiei sale azil politic în Rusia.

Constantin Brîncoveanu se intitula: «Константин Бранкован, воевода/господарь (всегда) мунтянский или мултанский» şi chiar «Господарь мунтянский Константин Басараба». Nici o dată al «Цэрий румынешть». În veacul al XVIII-lea C.Brîncoveanu, oblăduitorul Ţării munteneşti, habar n-avea de vreo niscaiva «ţară rumînească» cum o vor porecli rromânii după 1862.

Constantin Brîncoveanu a fost primul stăpînitor muntean care l-a minţit pe Petru I, care a trădat Rusia.

Deşi încă la 31.12.1688 a jurat în scris că «nu vă vom părăsi - pe ruşi! - pentru nimic în lume», C.Brîncoveanu în mod făţarnic i-a trădat pe ruşi în Campania de la Prut în 1711: din corpul de 20 000 de oşteni, promişi pentru campania antiotomană, n-a trimis nici unul. Atare făţărnicie, acest act de trădare, devenite tradiţionale pentru politicienii româneşti, confirmă plenar concluzia academicianului român Răzvan Teodorescu: «S-a creat în ultimii 300 de ani mentalitatea tranzacţională (afaceristă) a românilor... Am tranzacţionat (am mers la afaceri): ba cu turcul, ba cu rusul, ba cu ungurul... I-am trădat - acelaşi C.Brîncoveanu, primul - cînd pe ruşi, cînd pe turci» (Adevărul, 3 martie 2001).

Handicapul românilor, intrarea lor tîrzie în contextul european (L.Boia) le-a cultivat sentimente de inferioritate, zaviste şi răutate faţă de cei mai avansaţi, mai cunoscuţi, mai cumsecade... Iată de ce românii întîrziaţi nu-i înghit nici pe unguri, nici pe ruşi, nici pe moldoveni...

Vasile STATI, doctor în ştiinţe istorice