Jurnalismul de frontieră

Autor: Mihai CONŢIU

De regulă, în campaniile electorale, cam toată lumea este cu ochii pe politicienii care candidează la un fotoliu de deputat, în prima linie situîndu-se jurnaliştii. În funcţie de tabăra în care este angajat fiecare, aproape orice ziarist moldovean se crede un mic Dumnezeu şi se străduieşte din răsputeri să-şi manipuleze cititorii, vrînd să-i convingă cu orice preţ că este independent, că nu-l plăteşte nimeni ca să scrie într-un fel sau altul. Bineînţeles că lucrurile stau taman invers.

În Republica Moldova nu a existat şansa ca, măcar la începuturile istoriei acestui stat, să se nască o presă cu adevărat independentă, ca, mai apoi, să admitem că evoluţiile ulterioare au obligat-o să se subordoneze unui mediu politic sau de afaceri. Vorbesc din experienţă. În România, de pildă, începînd cu anul 1990, au existat puzderie de ziare independente, înfiinţate de oameni cu banii lor proprii. Eu însumi am recurs la un astfel de exerciţiu. Ulterior, politicienii şi puternicii oameni de afaceri au înţeles bine ce înseamnă forţa presei şi, în consecinţă, au venit cu oferte financiare greu de refuzat de către şefii ziarelor. Acum, în România, cu greu se poate vorbi despre o independenţă absolută a vreunui trust mediatic.

În Republica Moldova, însă, nu putem vorbi despre un exerciţiu ca cel cel din România anilor ’90. Aici, mass-media dominantă a fost şi continuă să fie cea de expresie rusă. Începînd cu anii 1991, aici nu au existat făcători de ziare din bani proprii. Unii au cerut bani de la ruşi ca să-şi deschidă vreun ziar, alţii de la români sau de la politicieni ori oameni de afaceri locali. În Moldova nu există nici redacţii de ziare autentice şi nici finanţatori serioşi, responsabili. În faţa acestei realităţi incontestabile, prin urmare, putem spune că nu prea există nici ziarişti în toată puterea cuvîntului, ci doar prestatori de servicii publicistice de ocazie sau din inerţie.

Problema constă în lipsa unei şcoli de jurnalism de calitate. Experienţa mi-a demonstrat că profesorii de jurnalism proveniţi din epoca URSS nu sînt capabili să creeze ziarişti sau şcoli de jurnalism. Chestiunea am mai abordat-o şi, în consecinţă, nu mai insist asupra ei. Cu toate acestea, însă, există şi jurnalişti moldoveni de o remarcabilă calitate, numai că aici este vorba despre cei de televiziune. Pe cei din zona Radio nu-i iau în discuţie pentru că nu ascult niciodată radioul, dar nici pe cei de limbă rusă deoarece nu le cunosc limba.

Înainte de a trece la exemplificări, se impun cîteva precizări. Mai sînt şi acum nătăfleţi de presă dispuşi să mă pună la punct cu acuzaţia că l-am sprijinit pe Vladimir Voronin. Abordarea este absolut falsă, diversionistă. Preţ de vreo cîţiva ani, nu am scris pentru Voronin, ci pentru majoritatea moldovenilor care l-au ales şi continuă să-l voteze pe liderul comuniştilor. Mai mult decît atît, eu n-am fost niciodată comunist, iar Voronin a ştiut asta tot timpul. Spre deosebire de restul gazetarilor, eu şi Ion Berlinski, redactorul şef, nu am scris pentru bani şi nu ne-am făcut vreo cît de mică strînsură în perioada în care l-am sprijinit pe Voronin. Avînd ceva habar despre rostul ziaristului profesionist, constatăm că moldovenii majoritari au nevoie de altceva. Republica Moldova are nevoie vitală de altceva, de Europa, iar noi am fost şi sîntem europeni prin vocaţie.

Cîţiva jurnaliştii români pe piaţa mediatică de aici

De departe, primul şi cel mai influent şi constant jurnalist român din Republica Moldova continuă să fie Lorena Bogza de la Pro TV Chişinău. La radio, s-a afirmat Victor Nichituş. Din păcate, acesta a preferat să renunţe la această carieră şi să eşueze neplăcut în publicistica de blog, în care sintaxa şi morfologia sînt desfiinţate ca părţi ale gramaticii elementare. Din nefericire, în Moldova aşa ceva văd că încă se mai admite.

În urmă cu mai mulţi ani, pe vremea cînd Nicolae Dabija a declanşat acele ilogice atacuri asupra mea, a lui Ion Berlinski şi „Moldovei Suverane”, cînd eram acuzat şi de „anti-publicistică”, scriam că imaginea presei scrise din această ţară se poate schimba fundamental dacă vor mai veni vreo cinci ziarişti români harnici. Scriam asta nu pentru că ziariştii români ar fi mai cu moţ, mai deştepţi sau mai buni profesionişti decît cei moldoveni, iar asta se referă la publiciştii moldoveni care pretind că scriu în limba română literară, gazetărească, mă rog, ci pentru că jurnaliştii români gîndesc şi scriu româneşte deoarece s-au născut în interiorul acestei limbi.

Ulterior, în anul 2008, în Moldova au venit foştii mei colegi jurnalişti de la Bucureşti Victor Roncea şi George Roncea. În acea vreme, Nicolae Dabija candida pentru un fotoliu de parlamentar român. De regulă, jurnaliştii români operează cu probe, nu cu presupuneri. În urma multiplelor documentări ale celor doi publicişti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (INST), pe data de 29.11.2008, a dat publicităţii următoarea decizie:

„Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, institut autonom aflat sub egida Academiei Române, comunică decizia de suspendare a calităţii de membru al Consiliului Director al INST a scriitorului din Republica Moldova Nicolae Dabija. Am luat această decizie ca urmare a recentelor dezvăluiri privind trecutul sovietic întunecat al lui Nicolae Dabija. Considerăm deplorabil ca dl Nicolae Dabija, absolvent al Institutului Maxim Gorki de la Moscova, a socotit de cuviinţă să-şi ascundă activitatea de comsomolist şi propagandist comunist-leninist, ca nomenclaturist, membru si secretar al unor organisme bolşevice de tristă amintire, adulator al lui Vladimir Ilici Lenin, pe care îl cînta în presa din RSSM chiar în timpul marilor lupte pentru limba şi grafia română, din 1988. Consiliul Director şi Consiliul Ştiinţific al INST, for care nu poate tolera nici un instrument al aparatului de represiune comunist, cu atît mai mult a celui bolşevic, va analiza de urgenţă Dosarul Dabija în vederea excluderii sale definitive din orice forum afiliat nouă. Din acest moment, Nicolae Dabija este suspendat automat şi îi solicităm să ia notă de decizia noastră irevocabilă.” Semnează: director, prof. dr. Radu Ciuceanu.

După anul 2009, spaţiul mediatic din Republica Moldova a cunoscut o adevărată „invazie” de jurnalişti români de prima mînă, invitaţi fiind aici de către diferite trusturi de presă, mai cu seamă de televiziuni. Astfel, meteoric sau sezonier, telespectatorii moldoveni l-au cunoscut pe veritabilul profesionist Andrei Gheorghe, pe seniorul Cristian Unteanu, moderatorul Dan Negru, Cristian Tabără etc. Demn de remarcat este faptul că deşi aceşti jurnalişti români sînt bine receptaţi de către telespectatorii moldoveni, ei creează „disconfort” unor anumiţi ziarişti localnici sau altor lideri de opinie. Relevant este cazul lui Andrei Gheorghe. În cazul său au fost făcute cele mai mari presiuni ca să nu mai fie invitat aici. Este un jurnalist mult prea neiertător cu ignoranţa şi fastul mincinos de aici.

Jurnalişti moldoveni de primă mînă

Aşa cum spuneam mai sus, presei scrise de aici nu i-au dat o şansă ca să devină una veritabilă nu doar politicienii, ci chiar jurnalişti bătrîni ex-sovietici, care au tribalizat-o, au transformat-o într-o presă de frontieră conflictuală. Istoria presei scrise îi va consemna ca pe nişte tranziţii penibile spre nimic, spre non-valoare programată. Aceşti bătrîni chiar cred în eternitate şi, fireşte, se cred şi ei eterni, unici. Tot acesta este şi motivul pentru care un critic literar cum este Mihai Cimpoi nu a creat o veritabilă şcoală de literatură în măcar ultimii 20 de ani. Cultura publicistică promovată de aceştia se opreşte la subnivelul intelectual al lui Mihai Ghimpu ori la agitaţia isterică de tip Dorin Chirtoacă.

Afirm că presa scrisă de aici este tribalizată deoarece nu conţine nimic european, civilizat şi democratic, iar în cazul dat este vorba strict despre ziare şi asociaţiile jurnaliştilor. Ca un caz particular, mă refer la „Moldova Suverană”, asupra căreia este impus un embargou informaţional tacit de către toate agenţiile colectoare de ştiri din presa scrisă, emisiunile de revistă a presei etc. Ce nu cunosc şefii „pro-europeni” ai acestor instituţii mediatice este faptul că în afara Moldovei, la nivel european sau diplomatic, acest lucru se observă şi se consemnează.

La ora actuală, în general vorbind, jurnalismul mai este salvat strict de către cîţiva profesionişti de la posturile de televiziune. Aici nu vorbim despre patronii din umbră sau la vedere ai acestor posturi şi interesele lor editoriale, politice, financiare etc., ci despre profesionalismul realizatorilor de emisiuni, pe care nu-i voi enumera în virtuţile vreunui clasament imposibil de alcătuit cu obiectivitate deplină.

La Jurnal TV, de exemplu, de un profesionalism absolut remarcabil dă dovadă Constantin Cheianu. La polul opus, se află Val Butnaru, un om de televiziune ratat din start, penibil şi cu o pronunţie jalnic de defectuoasă. Publika TV îi are pe excelenţii jurnalişti Alexei Lungu, Vadim Stîngaciu, Ivan Sveatcenko sau Dorin Ţurcanu. Cu toată strădania sa ofensivă, Rita Ursalovschi nu reuşeşte să iasă dincolo de sticlă, adică să fie convingătoare şi agreabilă pentru privitori. Dă senzaţia că se răsteşte. Publika TV a pierdut o realizatoare absolut remarcabilă, agreabilă şi profesionistă în persoana Mihaelei Gherasim. Cu Natalia Morari este altă vorbă, are telespectatorii ei…! Remarcaţi că aici nu-i iau în calcul pe prezentatorii de ştiri.

În final, dincolo de profesionalismul invocat mai devreme, tributul politico-economic pe care, într-un fel sau altul, sînt nevoiţi să-l plătească este inevitabil pentru existenţa lor. Bătălia electorală s-a declanşat, va fi cruntă, iar jurnaliştii vor fi nevoiţi să asculte ordinele patronilor, nu propria conştiinţă sau instinct profesionist. Deranjant şi stingheritor pentru toţi este că sînt nevoiţi nu doar să manipuleze, dar nici să recunoască public numele patronului pentru care lucrează.

Cineva poate să întrebe pentru cine lucrează „Moldova Suverană”, dar răspunsul este cît se poate de simplu: Nefiind plătiţi de nimeni, scriem pentru integrarea Moldovei în Uniunea Europeană. Ne place sau nu, trebuie să recunoaştem cinstit că singura formaţiune politică din ţară care este angajată ferm în parcursul pro-european al ţării este PLDM. De voie sau de ne-voie (oamenii acestui partid ne-au persecutat ziarul prin instanţele de judecată), avem datoria să menajăm acest partid şi să-i informăm corect pe cititori întrucît nu este neapărat opţiunea noastră, ci a Partidului Popular European, forţa politică dominantă din Parlamentul European, cel care decide integrarea europeană a Republicii Moldova.

În plus, am luat această decizie şi pentru că vede oricine că aproape toată presa scrisă şi cea televizată, cea care, chipurile, este „democrată, liberă şi pro-europeană”, a declanşat, încă de la începutul anului, cele mai cumplite atacuri concentrate exclusiv asupra PLDM şi a lui Vlad Filat. Pericolul venirii la putere a unor partide antinaţionale parcă nici nu există.

Fiind siguri că nimeni din presă nu ne va urma exemplu, iar asta pentru că sînt plătiţi special ca să nu-şi recunoască patronii, vom reveni asupra subiectului pentru că este extrem de generos!