Rolul cuvîntului „Dumnezeu“ în conceperea portativului

Muzica s-a transmis un timp îndelungat doar prin viu grai. Notele muzicale în varianta pe care o cunoaştem astăzi au apărut în anul 1000 şi au fost inventate de un călugăr benedictin, care era şi dirijorul unui cor.

Cea mai veche notă muzicală datează din jurul anului 2000 Î.Hr. şi a fost scrisă în cuneiformă pe o tabletă descoperită de arheologi în Sumer (Irak), în oraşul Nippur. Pe tableta respectivă se găseau instrucţiuni cu privire la muzică pe care trebuia să o cînţi. Se pare că muzica era compusă în Sumerul antic în armonii de terţe. Cercetările ulterioare au demonstrat că indicaţiile fac referire la coardele unei lire, al cărui acordaj este descris pe tabletă. Acestea sînt cele mai vechi melodii găsite. În Grecia Antică, un sistem de note muzicale a apărut undeva prin secolul al VI-lea î.Hr. În zilele noastre se găsesc păstrate mai multe compoziţii complete, dar şi fragmente care au supravieţuit trecerii timpului. Un astfel de exemplu este epitaful Seikilos care datează de prin secolele II î.Hr.-I d.Hr. Notaţia propriu-zisă se realiza prin amplasarea unor simboluri deasupra silabelor textului. De asemenea şi Imnurile Delfice folosesc această notaţie. Se pare însă că notaţia muzicală grecească dispare în perioada declinului Imperiului Roman. În Vestul Europei, muzica a evoluat puţin diferit. În anul 500, scriitorul Boethius a introdus notarea muzicală cu litere. Acesta a atribuit 15 litere pentru două octave. Însă sistemul pe care îl cunoaştem cel mai bine şi care este folosit şi astăzi a fost inventat în anul 1000 de către un călugăr benedictin pe nume Guido d'Arezzo. Acesta era şi dirijorul unui cor şi a dat nume notelor muzicale pe baza imnului gregorian "Ut queant laxis" folosind prima silabă a fiecărui rînd:

Ut queant laxis/ Resonare fibris/ Mira gestorum/ Fanuli tuorum/ Salve pelluti/ Labii reatum/ Sancte Joannes.

Sistemul inventat de Guido D'Arezzo folosea sunetele „Ut, Re, Mi, Fa,Sol, La, Si” pentru a reprezentat o octavă. Notele aveau forme noi şi punctelor le-a fost adăugate picioare sau liniuţe în funcţie de lungimea lor. A apărut şi portativul cu cinci linii, iar neumele au luat formă de romb. Pe la 1600, neumele au devenit rotunde şi a fost posibilă notaţia muzicală aşa cum este păstrată şi astăzi. Ulterior, sunetul „Ut” este înlocuit cu sunetul „Do” de la cuvîntul „Dominus”(Dumnezeu), pentru ca Dumnezeu să fie începutul scării muzicale. Un pas important în evoluţia notelor muzicale se face în secolul al XIII-lea, cînd Franco de Cologne scrie lucrarea „Ars cantus mensurabilis”. În această lucrare, Franco de Cologne a încercat să codifice tonalitatea sunetelor şi durata acestora. Lucrarea este bună, dar limitată deoarece notele erau fie lungi (întregi), fie scurte (o treime din nota întreagă).
Deşi la început sistemele de notare muzicală au dat dovadă de o varietate mare, în secolele XVII – XVIII notele muzicale au început să fie standardizate, ajungînd-u-se la forma pe care o cunoaştem astăzi.

Sursa: Adevărul.ro