Recunosc, în relativ lunga mea viaţă, din păcate, am reuşit să adun o anumită cantitate de obide şi supărări. Unele superficiale, altele mai grave, dar peste care se poate de trecut, însă este şi o serie cu bandă neagră, care nu ştiu dacă am să le pot ierta vreodată. „Iartă, lasă de la tine şi-ţi va fi mai uşor”, - îmi spune prietena mea. „Întoarce celălalt obraz”, ne învaţă Biblia şi Lev Tolstoy. „Te-ai supărat?! Hai, las-o baltă, că nu face, să uităm!”, te convinge un amic care mai adineaori te-a jignit cu o porcărie. Şi de regulă mai iert, las de la mine, încerc să uit. Numai că nu pot chiar pe toate. Ba mai mult – consider că uitarea şi iertarea absolută este şi dăunătoare într-o mare măsură.

Cum, cît şi în ce proporţie se poate ierta decide fiecare pentru sine. „Aşa cum a procedat cu tine X ţine de trecut. A fost demult şi nu mai are rostul să-ţi aminteşti şi să acumulezi povara asta grea şi inutilă. Chiar nu poţi ierta şi să trăieşti liniştită mai departe?” Nu. Liniştită pot trăi, dar nu şi uita. Deşi cred că cine-mi dă sfatul, mi-l dă în exclusivitate din bune intenţii. Numai că nu pot să-l urmez, pentru că dacă o fac, şi mai ales dacă o fac sistematic risc să mă transform în victimă. Rănile morale aparent cicatrizate pot cîteodată recidiva într-o formă şi mai gravă decît a fost iniţial.

Unii psihologi deştepţi afirmă că omul care a fost rănit sufleteşte, fie că e un copil, fie că e un adult, are nevoie în primul rînd să audă că ceea prin ce a avut de trecut a fost cumplit, urît, meschin, straşnic şi ticălos – în funcţie de gravitatea cazului. Şi deja de la această recunoaştere, neapărat sinceră, s-ar putea de pornit procesul de împăcare. Iertările gratuite, false, vorbele goale pot doar agrava situaţia. Iar cuvintele „Ei, ce te costă să laşi de la tine şi să uiţi” este ultimul lucru ce-ar trebui să-l audă omul minţit sau trădat. E ca şi cum l-ai mai lovi o dată. Zău, că e unul din rarele cazuri cînd consider că aceşti „ingineri ai sufletului” nu-şi mănîncă degeaba pîinea, iar onorarele grase merită.

Numai că în alte societăţi e mai uşor, mai ales acolo unde psihologul e practic membru de familie. La noi e un pic mai complicat, pentru că noi avem biserica aproape la acelaşi nivel cu statul, care ne indică să iertăm şi să credem în binele suprem. S-a ajuns la o modă chiar a așa-numitei creştinităţi şi religiozităţi, cînd toţi tind să se arate buni, miloşi şi atotiertători. Tocmai îţi repugnă uneori atîta ipocrizie şi minciună laşă, acoperită iscusit cu cuvîntul Domnului de inşi care se pare că nici măcar n-ar avea dreptul să calce pe uliţa unde stă Biserica. Or, pentru că azi sînt un pic altfel rigorile, încerci să-ţi faci tu cumva propriile reguli.

Nimeni nu are dreptul să-ţi indice ce trebuie să dai uitării şi ce nu. Şi ce trebuie să ierţi. Nici medicul, nici cel mai bun prieten, nici preotul, nici mama, nici şeful de stat, nici vreun expert oarecare, nici oricine altcineva. Este doar pactul tău cu tine însuţi. N-o poţi face – n-o fă! Autoviolarea nu e cu nimic mai bună decît mărinimia de doi bani şi iertăciunea pentru bifă. Poate fi doar o speranţă că odată, cîndva, greutatea supărării şi durerii va ceda. Şi niciodată un om nu va fi mai puţin iubitor, mai puţin împlinit sau mai puţin integru doar pentru că n-a fost în stare să uite ceva ori nu doreşte să audă sau să vadă pe cineva în ochi.

Dimpotrivă, s-ar putea să se întîmple că omul poate deveni chiar mai puternic şi mai curajos în urma unei obide de moarte. Pentru că bine se ştie – ceea ce nu ne poate distruge, ne face mai puternici.

Lilia GRUBÎI