Ceea ce se știe despre Eustratie Dabija Vodă este că a domnit doar cinci ani, în Moldova, între 1661-1666, că a fost un „domnitor iubit de popor, cinstit, un om cu un bun simț, deși se cam dădea la sîngele Domnului”. Marele istoric Nicolae Iorga l-a expediat în numai cîteva cuvinte: „Eustratie Vodă Dabija, un bun bețiv bătrîn”. Adevărul e că domnitorului îi cam plăcea să tragă la măsea. Numai că cei din jurul lui, dar mai ales omul simplu de la coarnele plugului, căruia nu-i displăcea deloc păhărelul de zaibăr, nu-i socoteau obiceiul ca pe un viciu. Dimpotrivă.

Nu bea decît din oală de pămînt 

Cei mai mulți dintre supușii lui Vodă se lăudau, ori de cîte ori li se ivea prilejul, că pe Tronul țării lor se află un om cu „darul beției”. Vodă Eustratie Dabija s-a dus demult, dar sintagma, oarecum paradoxală, a rămas. Se aude destul de des și în zilele noastre. Cronica spune că Eustratie Dabija era fiul lui Sava Cristea Dabija, „popă ot Cruce”, de bun neam de boieri moldoveni. Avea moșii întinse, acoperite mai ales cu podgorii cu viță de soi, bine îngrijită și cu rod îndestulător.

Merită a fi menționat și faptul că „Vodă Dabija nu bea decît din oală de pămînt, chiar domn fiind, căci el găsea că paharul de sticlă sau de cristal strică gustul vinului”. S-a însurat, la vreme potrivită, cu Dafina, fată a boierului Ionașcu Jora, coborîtor, se zice, din neamul lui Petru Vodă Șchiopul. Se spune că era o femeie energică și ambițioasă, care i-a fost mereu alături, și la bine și la rău. Capătă dregătoria de mare vornic și, în lungile ceasuri de meditație bahică, gîndul îi zbura la tronul Moldovei.

Se duce la Stambul și obține Tronul Moldovei 

Ocazia i se ivește în 1661 cînd, Ștefăniță Vodă, fiul lui Vasile Lupu, își dă, pe neașteptate, obștescul sfîrșit. S-au tras sforile, cum era obiceiul vremii, și un grup de boieri, tovarăși de petreceri ai lui Eustratie Dabija, au luat urgent calea Stambulului pentru a cere Porții domn pămîntean. Delegația moldavă a fost primită de vizitiul Kipruliu. Fiind bătrîn și, pe deasupra și bolnav, acesta l-a delegat pe fiul său, Ahmed Pașa, să rezolve problema, cu indicația: „Să se facă domn pre voia țării”.

Bucuroși că le ieșiseră cărțile, „boierii, adunați la sfat, aleseră și propuseră pe bețivul lor vornic care ajunse astfel Eustratie Vodă Dabija”. Unii, bănuitori din fire, și-au zis că lucrurile ar fi fost tranșate într-un mod suspect de simplu. Să fi acceptat turcii așa ceva, ca fraierii, fără să cîștige ceva din afacere? Nici vorbă. Știind cum merg lucrurile pe malul Bosforului cînd era vorba de obținerea unei domnii, Vornicul Dabija și-a aranjat din timp ploile. Ideea i-a venit, se înțelege, tot de la aburii turburelului.

Cum se spune, vinul ascute mintea. În consecință, a luat legătura cu o seamă de boieri țărigrădeni, de origine bizantină, din neamul Roseteștilor și Cantacuzinilor, trimițîndu-le, drept plocon, aproape 200.000 de galbeni și o duzină de poloboace cu Cotnar vechi de un deceniu și jumătate. Cea mai mare parte din peșcheș a ajuns, desigur, în buzunarele și cămara vizirului, care, oricît de „boșorog și rablagit” ar fi fost, nu ar fi admis în nici un chip să-și dea avizul pe degeaba.

Introduce vădrăritul 

Ajuns domn al Moldovei, una dintre primele măsuri reformatoare ale lui Dabija Vodă a fost, firește, în domeniul viei și vinului. Dîndu-și seama că din comercializarea licorii lui Bachus se puteau aduna bani buni în visteria țării, înființează, pentru prima dată, „vădrăria” (de la vadră, ca unitate de măsură), un fel de taxă pe circulația vinului. Socoteala s-a dovedit corectă și avantajoasă. Acest izvor de venituri, din vînzarea vinului, putea fi, spre binele obștesc, ușor de impozitat. Cei mai mulți dintre contemporanii lui Dabija Vodă se minunau: 

„Cum un domn, care prețuiește atît de mult băutura, nu înțelege că și altora poate să le fie de nevoie?!” 

În sensul că, prin vădrărit, vinul se scumpea pentru tot consumatorul obișnuit să treacă zilnic pe la crîșmă. 

„Nici un necaz, le replica Vodă din experiență proprie. Cînd să faci un chef pe cinste, cu vin bun pe masă și femeie frumoasă alături, îți dai munca și pe un an”. 

Ceea ce l-a ridicat în ochii mulțimii a fost și faptul că domnitorul nu s-a sfiit, prin introducerea vădrăritului, să lovească chiar și în interesele sale. Ca mare proprietar de podgorii, impozitul pe care îl vărsa în visteria statului era considerabil. Ca reforma să fie completă, reînființează monetăria de la Suceava și bate monedă autohtonă. Vînzarea și cumpărarea pe bază de troc este înlocuită în mare parte cu bani gheață.

Dafina urmărea atent producția de vinuri 

Interesant este că nici doamna Dafina, soția sa, nu îl ținea de rău, pentru „darul beției”, despre care se dusese vestea. Mai mult, femeie pragmatică, îl ajuta cît putea cînd venea vorba de vin și problematica lui, dînd porunci în acest sens. În scris. Nu se adresa boierilor dregători (care erau în ograda bărbatului), ci jupîneselor acestora. 

Într-unul din ani, în care producția de vin nu prea mersese, Doamna țării o avertiza, printr-o misivă cu sigiliu, pe o boieroaică, mare proprietară de vie, să nu se grăbească cu comercializarea vinului:

„Mai întîi facem știre dumitale, scria întreprinzătoarea Dafina, să-ți cerți feciorii (slugile de nădejde) și să le dai grijă să nu umble bănind vinul (cu sensul de vînzare-cumpărare) armenilor sau jidovilor, ci foarte să le dai învățătură să umble cu ispravă, că acum nu iese ca an vin mult, ci acum este vin prea puțin. Dacă vom înțelege că s-a cheltuit și niscai vin, vinul omului acela îl vom face vin domnesc (confiscare în toată regula) și pe fiecare îl vom pune în închisoare. Doamna a voit, în Iași, anul 1663, septembrie 20”. 

Așa soție să tot ai!

Ține două divanuri pe zi 

Se spune că țara îl iubea pe Eustratie Dabija nu numai pentru „darul” ăla, al beției. Moldovenii erau mulțumiți, printre altele, și de modul conștiincios în care Vodă se achita de prerogativele domnești. Pe timpul lui devenise un obicei de neclintit ca divanul să se țină de două ori pe zi. 

„Să nu cumva să rămînă pricini nejudecate!”, își motiva Vodă zelul. 

Pentru a fi în formă pe timpul ședinței divanului de dimineață, boierii plecau din vreme de pe la casele lor, călări, cu cîțiva slujitori după ei. Aveau timp, astfel, să se oprească pe la mai toate cîrciumile ce le ieșeau în drum și să dea peste cap, fără să descalece, cîte un felegean-două de vin scos proaspăt de la răcoarea beciului. De atunci a și rămas vorba aceea: Una mică, la botul calului! Stimulată de aburii băuturii, treburile divanului mergeau ca pe roate. 

Nu lasă nici o pricină nejudecată la timp 

Pricinile erau judecate rînd pe rînd, cu răbdare, atenție și, se înțelege, cu multă clarviziune. Uneori avîntul era atît de puternic încît se depășea cu mult norma. Așa se face că, în astfel de situații, nu mai rămîneau pricini de soluționat pentru divanul de seară. Eustratie Vodă Dabija nu renunța însă la obicei. Poruncea fustașilor (de la fuște – sulițe; soldați înarmați cu sulițe, care făceau parte din garda personală a domnitorului) să poruncească pe ulițele tîrgului, să-i strîngă pe împricinați și să-i aducă „cum-necum”, la judecata divanului. Se spune că pe timpul lui Dabija Vodă nu a rămas nici o pricină nejudecată la timp. 

La așa justiție, jos pălăria! Cu simțul datoriei împlinite, Vodă și boierii treceau urgent, după încheierea cu succes a divanurilor, la partea distractivă a zilei lor de lucru.

„Veselă a mai fost acea curte a lui Vodă Eustratie – scrie cronica – cînd, gustîndu-se din ist Cotnar și din cel Odobești, se încingea cheful de la chindie și ținea pînă în zori”.

Îi pune pe boieri să se spele pe față după fiecare chef 

Un lucru la care ținea cu sfințenie Vodă Dabija era higiena. 

„Cu mîinile curate, bre!”, le spunea el mesenilor, cu înțelesuri diferite. 

„La începutul și la sfîrșitul meselor – zice aceeași cronică – veneau atîți feciori de casă cîte tacîmuri erau, purtau pe umăr un ștergar de borangic, în mîna stîngă un lighean turcesc, iar în mîna dreaptă un ibric, din acelea cu gîtul lung și întors, pentru apă. La începutul bairamului boierii se spălau pe mîini, la sfîrșit, însă, și pe obraz, iar după ce se uscau mai întindeau bărbile feciorilor care le stropeau cu mirodenii”. 

Specialitatea casei era, mai întotdeauna, „curechiul cu slănină de la ceafa porcului”, stropit din belșug cu vin din producție proprie, domnească. Nu lipsea nici „țeremonia cafelei”, care de fapt „se lua înainte și după masă și în tot ceasul zilei, dimineața, seara și la prînz și noaptea, pentru că pe atunci boierii nu erau artrici”. 

Farmecul petrecerii era dat însă de animatoare. Pentru că, spunea Vodă, filosofînd, „tăria vinului nu lovește în cap mai abitir decît frumusețea unei fetișcane în inimă”.

Dar nici la chef nu uită mișelia vreunui boier 

Totul se desfășura pe fondul muzical asigurat de meterhaneaua domnească (fanfara militară) și de tarafurile lăutărești cu zicerile lor de inimă albastră. În toiul chefului, „cînd sfredelușii din oalele de lut îi furau mințile cu totul”, aducîndu-l într-o stare de euforie generalizată, Vodă nu pierdea ocazia de a-și dezlănțui în toată plenitudinea autoritatea de domnitor exigent cu subalternii. 

„Să fie spînzurat mișelul de vornic!”, poruncea el armașului, aducîndu-și aminte de cine știe ce mișelie, imaginară sau reală, săvîrșită de înaltul său dregător. 

„Vi se va face voia, măria ta!”, sărea de la locul lui armașul. Apoi părăsea zaiafetul agresiv, cu condamnatul la moarte între sulițe. 

„Porunca a fost îndeplinită, măria ta!”, raporta acesta după cîtva timp, întorcîndu-se în sală satisfăcut de cum își făcuse treaba. Vodă Dabija nu se arăta însă mulțumit. 

„Să i se taie capul și tîlharului de hatman!”, poruncea el din nou, neîndurător. 

Neavînd încotro, armașul se supunea fără crîcnire ordinului suprem. A doua zi după un somn lung și liniștitor, Istrate Vodă Dabija îi primea cu brațele deschise pe vornic și pe hatman, care veneau să i se închine, nebănuind nici o clipă (și uitarea e una dintre legile omenești) că doar cu cîteva ore înainte aceștia fuseseră „executați” ca urmare a condamnării lor la moarte de domnitorul însuși.

Cu poloboace de vin potolește furia vizirului 

Să nu se creadă cumva că Eustratie Dabija a stat tot timpul, cît i-a ținut domnia, cu ulcica de lut în mînă. Nu. A participat cu oaste chiar și la două războaie turco-austriece, de partea musulmanilor. Nu a reușit însă să strîngă prea mulți luptători. Doar puțin peste 3.000 de oșteni. Pentru că, spun cronicile vremii, „oamenii adunați pentru război și-au luat lefurile și le-au băut la cîrciumi, iar la oaste n-au mai rămas”. 

Din nefericire, după dezastrul de la Leva, din 1663, cînd germanii i-au bătut fără drept de apel pe turci, vizirul, pentru a justifica într-un fel rușinoasa înfrîngere, a dat vina pe cei doi domnitori – Dabija Vodă, în Moldova, și Grigore Ghica, în Țara Românească –, acuzîndu-i de trădare. 

În consecință, a poruncit ca ambii împricinați să i se înfățișeze fără întîrziere, pentru a da socoteală. De frica decapitării, domnitorul muntean a luat calea pribegiei, cu întreaga familie. 

„Ce mă fac?!... Ce mă fac?!...”, se zice că a început a se văita Vodă Dabija, dînd peste cap ulcică după ulcică. A avut noroc tot cu vorba cumpătată a doamnei Dafina, care l-a sfătuit ca, în ruptul capului, să nu urmeze pilda lui Ghica.

„Ca omul care nu are nimic pe suflet – i-a spus ea –, să mergi în fața vizirului și să te dezvinovățești. Dar să iei neapărat cu tine și cîteva poloboace cu cel mai bun vin și mai multe pungi cu gălbiori. Îți vor prinde bine”. 

Ascultător, bărbatul ținu cont de sfatul soției și „nu avu motiv să se căiască de el”. Nu numai că nu a fost decapitat sau mazilit, cum se așteptau mulți, dimpotrivă, a fost reconfirmat în domnie. Așa stînd lucrurile, Vodă Eustratie s-a întors cu alai de la Istambul, intrînd victorios în Iașiul lui drag, „continuînd să țină ziua divanuri și noaptea să tragă la măsea”.

Moare fără suferință, cu ulcica în mînă 

Așa a dus-o blîndul și bunul domn al Moldovei, într-o armonie perfectă între muncă și veselie. Pînă într-o zi, cînd i-a venit sfîrșitul. Nu a murit însă cum se întîmpla de obicei cu domnitorii, în vremea aceea, nici de satîr și nici de ștreang. A murit de moarte bună, ca orice creștin care se respectă. 

După un chef de pomină, de nu se mai cunoștea om cu om, „o arteră mai subțire i-a plesnit și Eustratie Dabija Voievod păși liniștit, fără să-și dea seama, în lumea celor drepți”. 

Norodul l-a condus cu lacrimi în ochi pe ultimul drum, tocmai cînd se culegeau viile (așa o fi fost vrerea lui Dumnezeu), pe 11 septembrie 1666, pînă la biserica Bîrnova – începută de Miron Vodă și terminată de el –, unde a fost înmormîntat de un sobor din treizeci de preoți. La praznic, se zice, nu a fost tristețe prea mare. S-a mîncat mult și s-a băut la fel. Numai din oale de lut.

Ediţia de Iarnă a revistei „Historia Special“