Am întîlnit pe stradă o fostă colegă de la studenţie, cu care n-am fost prietene apropiate, dar ne înţelegeam bine. O întreb ce mai face, cum îi merge. Ea, mă priveşte iute de sus în jos şi răspunde în doi peri: „Vai, sînt atît de ocupată, atîtea le am pe cap, nici nu-ţi închipui…”

Vorbesc cu un coleg, aceeaşi poveste: „Îmi ies din minţi! Am un program de om nebun şi tot nu le reuşesc pe toate. Atît sînt de ocupat că dorm ca Lenin – patru ore, mănînc cînd şi ce apuc”. Vocea-i obosită, chinuită, privirea împrăştiată.

Cel mai straşnic că acelaşi lucru se întîmplă şi cu unii copii. Asta am înţeles cînd am auzit întîmplător cum nişte eleve de liceu îşi planificau week-end-ul, consultînd agenda. Nu e oare prea de tot?! Că această deprindere „de-a fi mereu foarte ocupat” se dezvoltă atît de prematur. De ce am permis să ne crească copiii nişte nevrotici, stresaţi cu o sumedenie de misiuni, multe dintre care pot fi lesne evitate?

 Ce s-a făcut cu lumea că am ajuns să ne lipsim de nişte lucruri elementare – discuţii lejere cu un cunoscut, o ieşire neplanificată la cafea/bere/o tărie, o zi la pădure, o săptămînă în corturi pe mal de rîu, o tăcere în doi, care uneori face mult mai mult decît o convorbire fără noimă. Socrate, care deloc nu era un om prost, ar fi spus că „omul care nu percepe viaţa, în zadar trăieşte”. Cînd s-o percepem dacă mereu sîntem atît de ocupaţi?

Nu demult a fost ziua de naştere a unui coleg, chiar prieten aş zice. De cînd am finalizat studiile ne-am văzut neiertat de puţine ori, pentru că n-avem timp. Sîntem ocupaţi. Slavă Domnului că măcar nu uităm să ne felicităm la aniversări. Aşa şi mi-a spus, cînd l-am sunat: „Bine că mai sînt zile de naştere, revelioane şi Facebook, că altminteri aş fi uitat cum arăţi! De-ai şti cît mi-e de dor să te văd…” După ce am închis telefonul, mi-au dat lacrimile, cînd mi-am amintit toate lucrurile frumoase ce ne leagă, dar mai ales cînd mi-am dat seama că am făcut o mizerie din viaţa noastră.

Am ajuns robii poştei electronice, telefoanelor, tabletelor, calculatoarelor şi altor drăcovenii moderne. E un lucru normal ca doi oameni apropiaţi să fie într-o încăpere şi să comunice prin Messenger. Am căutat libertate şi noi posibilităţi, dar am ajuns nişte sclavi neputincioşi. Lucrăm în trei locuri, pentru nişte salarii care măcar să ne permită să ţinem familia pe apă. Ne vedem/comunicăm/urmărim copiii pe reţele de socializare. Părinţii pensionari se mai angajează paznici, lucrători tehnici sau alte meserii necalificate ca să mai poată face un ban ca să le ajungă de medicamente şi să nu ne deranjeze. Pentru că noi sîntem ocupaţi. Lehamite de aşa trai.

Bineînţeles că apare întrebarea: Ce-i de făcut? Nu ştiu. Chiar nu ştiu. Nu cunosc o soluţie miraculoasă. Înţeleg numai că treptat pierdem capacitatea de a trăi ca oamenii. Şi nu vreau regim de junglă, cu legea supravieţuirii şi lupta pentru existenţă, prin prisma tehnologiilor moderne. Vreau căldura relaţiilor şi înţelegere umană, nu instinctual-digitalizată.

Boala cu denumirea „sînt ocupat” (şi aceasta este deja un diagnostic) este distructivă pentru sănătate şi bunăstare. Ea ne încurcă să fim alături de familie chiar şi atunci cînd sîntem într-o încăpere. Ea ne împiedică să creăm acea „comuniune de suflete” de care practic sîntem însetaţi. De aceea am făcut un experiment: la prima frază de tipul „sînt atît de ocupat încît nu ştiu pe ce lume mă aflu”, am răspuns în felul următor: „Ştiu, dragă. Ştiu. Toţi sîntem grozav de ocupaţi, veacul acesta în genere e o nebunie, numai că tu mai bine povesteşte-mi de-ale sufletului. În inima ta ce se face?” Să știți că lucrează. Nu poate să nu lucreze. Buna atitudine şi interesul grijuliu întotdeauna, în toate timpurile, au avut efect. Şi aşa va fi încă multă vreme, cel puţin în această civilizaţie.

Lilia GRUBÎI