Prima carte pe care am citit-o şi i-am reţinut denumirea s-a numit „O fetiţă îşi caută tatăl”. După aceea şi pînă în prezent am citit multe şi diferite. Nu am făcut o statistică şi clasificare, fiindcă nu ştiam că voi întîlni în calea mea o carte, care nu va avea loc în „ordonarea” celor citite de mine. Dintr-o întîmplare fericită primesc cadou, anume, o carte mai puţin obişnuită. Prima, pentru că în tot sensul cuvîntului, este grea şi incomod să o citeşti, obişnuit, întinsă pe canapea. Doi, pentru al ei conţinut şi stil a celor destăinute de autorul Alexandru Burian, seamănă cu o „fredonare la pian” a tuturor evenimentelor din viaţa dînsului, la fel, mai puţin obişnuită.

Recunosc că am început să o citesc din două motive cu respect mare: autorul, find din satul nostru Bravicea, şi doi, că a fost unul din profesorii din şcoala noastră comună, care pe puţin timp, dar viaţa ne-a intersectat, fie direct, fie indirect de atunci şi pînă în prezent.

Cînd citeam cartea autorului Al. Burian, mintea mea se impresiona, cînta, dansa, rîdea, plîngea, bucura, citea, învăţa, excita, aplauda, întrista, încînta, dar pînă la urmă un apăsat bravo cu ecou lung se auzea. Nu voi lua capitol cu capitol şi să înşir laudaţiile de rigoare, doar voi menţiona că această carte numită atît de misterios „Bloknot in Norton Commander”, conţine destăinuri, care te face mai bun ca şi concetăţean, în primul rînd de Bravicea, fiindcă am trecut cu amintirea şi prin rîndul oamenilor care altă dată i-am cunoscut şi eu, fie la bine, fie la rău.

Cît a însemnat să-mi reamintesc de fostul sectorist Ivan Pavlovici Mîndru, care a fost atît de mult în postul său, încît noi, copiii, nu ştiam că „mîndru” este nume de familie şi nu a postului pe care-l deţinea. Nu vreau pentru nimic în lume să-l revăd măcar aiurea, fiindcă necăjea copiii satului prin ai chema cu numele bunicilor sau străbunilor, din simplu motiv că memoria lui era deja supra încărcată pînă la „otovă” şi nu mai recepţiona alta nouă, însă noi nu ştiam şi tare ne supăram.

Altă persoană trecută prin cartea dată, dar pe care tot nu vreau să o revăd ar fi fost a învăţătoarei de “rusă” Tamara Alexandrovna Boroviţkaia. De unde s-a luat femeia în satul şi şcoala noastră nu cunosc, dar cînd a predate limba rusă în clasa mea era deja la o vîrstă şi trecută prin mai multe posture în cădere. De aceea… acum cînd şi eu sînt cadru didactic, spun simplu… s-a plictisit de didactică şi, iartămă-mă Doamne dacă merit, deja ajunse la o ură pentru copiii moldoveni. Pentru înţelesul tuturor, ne învăţa limba rusă de pe textul scris pe tablă de colega noastră Elena, a cărei mamă era, se pare că rusoaică, şi astfel stăpînea bine rusa din familie. Noi numai copiam textul de pe tablă şi de aia numai ea avea cinci, fiindcă noi eram… Am absolvit opt clase în Bravicea, dar nu puteam pronunţa nici „zdrastvuite” şi ulterior am învăţat rusa pînă la predare universitară, dar absolut, fără ea.

Din toată cartea numai aceste două persoane din sat mi-au trezit amintiri neplăcute. Ori celelalte sînt adevărate lecţiii de istorie învăţate foarte bine fără a fi prezent la curs. Însă, povestea despre Tata autorului, moş Mitru şi cu toată povaţa şi exemplul lui pentru viaţă, măguleşte mult şi preînalt firea noastră omeneacă.

Amintirile despre cătănia dintr-o ultra unitate militară secretă din perioada sovietică este un adevărat şi real motiv pentru un serial, din care se poate afla despre oameni de mare respect, şi cel mai important despre o epocă istorică, de alţii regretată, de alţii blestemată.

Cele mai importante sînt „notele muzicale” din fiecare cuvînt şi desciere a întîmplărilor adevărate, pe care dacă le citeşti clar şi pe îndelete de pe hîrtie, le auzi bine în ureche şi meditezi asupra lor, înveţi a-ţi face colegi cu grad de prieteni, după care viaţa devine o „muzică clasică”, greu de înţeles de-un fiecare, dar adorată de cei care ajung să admire piesa din loje şi balcoane speciale.

Imaginar, m-am ţinut numai de autor şi am călătorit cu el alături ca în poveştile din copilărie, peste ţări şi mări, hotele şi case regale, întîlniri diplomatice şi discuţii profesionale, după care m-am uitat în faţă şi în zare, şi am aflat niţel despre cultura unor ţări şi alte învăţăminte rare, bune de ştiut de unii din noi.

Descrierea întîmplărilor mai puţin cunoscute şi plăcute pentru omul simplu şi, deja, străine nouă, cu tangenţă atît de răsunătoare, sau mai exact prezidenţială – Gorbaciov şi Elţin. Consider eu, că nu sînt din curajul autorului, dar din înţelepciunea adunată din şcolile cu tablă şi a celor din viaţă. Şi din nou accentuiez, şcoli mari, dar de loc multe pentru un cetăţean, de la început numai bravicean (despre care şi rău poate gîndi cineva), care în ciuda şi invidia multora, susţinute la timp şi onorabil.

Noi, simplii moldoveni, care numai din TV am cunoscut oamenii care conduc lumea mare planetară, să afli …nu din povestiri, dar din scris pe hîrtie, pentru care bărdiţa nu mai are nici o putere… că în unele situaţii “prezidenţii” au fost şi nişte ordinari. Este ceva bun de reţinut în cultura noastră generală şi la timp de oprit şi adînc de gîndit: unde am „încolţit”, cine am fost şi sîntem, ce am făcut pentru sine şi ţară, şi cel mai important… în ce natura noastră ne poate ridica sau prăbuşi.

Spre final, destăinui şi eu ca un cititor cu bună educaţie care trebuie să-şi exspună părerea despre cele aflate din dorinţa, osteneala şi bunăvoinţa autorului Alexandru Burian. La prima vedere, o carte într-un format ca toate cărţile şi despre care nu o am avut habar ce conţin cele 27 de capitol expuse pe 672 de pagini. După citire, însă, cum se mai spune „fără respiraţie”, am descoperit un ocean de informaţie pe adevăratelea istorice şi pe de-a dreptul bune de ştiut. Evenimente serioase sau haioase, întîmplări adevărate prieteneşti, rateuri şi bucurii omeneşti, care toate împreună le numesc un succes al autorului ca trăite şi, mai nou, ca povestite.

Domnule Profesor Alexandru Burian, felicitări pentru acest succes, dar nu intuiesc, ci numai ştiu că din „curcubeul” vieţii dumneavoastră, această carte este numai dunga primii culori. De aceea, vă îndemn să continuaţi fiindcă se merită. Toate evenimentele întîmplate în viaţa dumneavoastră obişnuită şi diplomatică, încă nu sînt „gata”.

Asea M. TIMUŞ, dr. conf. univ. UASM