Părinții săi au vrut să-și trimită fiii să învețe la Eton sau Harrow, dar au realizat că nu își pot permite taxele, așa că John a fost trimis la școala lui John Clarke din Enfield, aproape de casa bunicilor săi, fiind pasionat de literatura clasică și de istorie. Fiul directorului i-a devenit mentor și prieten, introducîndu-l în literatura Renașterii, iar la 13 ani a început să-și concentreze energia pe lectură și studiu, cîștigînd primul său premiu academic la mijlocul Verii anului 1809.

În Aprilie 1804, cînd Keats avea opt ani, tatăl său a murit din cauza unei fracturi craniene suferită cînd a căzut de pe un cal. Mama lui, Frances, s-a recăsătorit două luni mai tîrziu, dar și-a părăsit noul soț la scurt timp după aceea, iar cei patru copii au plecat să locuiască cu bunica lor, Alice Jennings, în satul Edmonton.

În Martie 1810, cînd adolescentul împlinise 14 ani, mama sa a murit de tuberculoză, lăsînd copiii în custodia bunicii. În acea Toamnă, Keats a părăsit școala lui Clarke pentru a fi ucenic la Thomas Hammond, un chirurg și farmacist care le era vecin bunicilor.

După ce și-a terminat ucenicia cu Hammond, Keats s-a înregistrat ca student la Medicină la Guy’s Hospital și a început să studieze acolo în Octombrie 1815, iar după o lună a fost acceptat ca asistent de chirurg la spital. Pregătirea medicală lungă și costisitoare a lui Keats a determinat familia să presupună că va urma o carieră în medicină, asigurîndu-și securitatea financiară.

Cu toate acestea, el s-a preocupat la fel de mult în această perioadă de literatură. În 1816, John Keats și-a luat licența devenind eligibil să profeseze ca farmacist, medic și chirurg, dar înainte de sfîrșitul anului a decis că vrea să fie poet, nu medic.

Deși și-a continuat munca și formarea la Guy’s, tînărul a dedicat din ce în ce mai mult timp studiului literaturii, experimentînd forme noi de versuri, în special sonetul, debutînd în Mai 1816 în revista The Examiner.

După ce a părăsit spitalul, poetul a suferit de o succesiune de răceli, iar în Iunie 1818 a început un tur pe jos în Scoția, Irlanda și Lake District împreună cu prietenul său, Charles Armitage Brown. Fratele lui Keats, George, și soția sa, Georgina, i-au însoțit pînă la Lancaster, au continuat drumul spre Liverpool, apoi cuplul a emigrat în America. În Iulie, în timp ce se afla pe Insula Mull, Keats a răcit rău și probabil s-a îmbolnăvit de tuberculoză îngrijindu-l pe celălalt frate al său, Tom, care avea să moară pe 1 Decembrie 1818.

S-a mutat apoi la Wentworth unde a compus cinci din cele șase ode mari ale sale. Poetul s-a împrietenit cu Isabella Jones în Mai 1817, în timp ce se află în vacanță în satul Bo Peep, lîngă Hastings. Tînăra era frumoasă, talentată și educată și, de-a lungul prieteniei lor, Keats nu a ezitat să-și arate atracția sexuală pentru ea.

În Noiembrie 1818, a întîlnit-o pentru prima dată pe Frances (Fanny) Brawne, o tînără în vîrstă de 18 ani, care era născută în cătunul West End, cea care va deveni marea dragoste a tînărului poet.

Într-una din numeroasele sale scrisori către Fanny, Keats i-a scris: “Dragostea mea m-a făcut egoist. Eu nu pot exista fără tine, viața mea pare să se oprească la tine, nu văd mai departe. M-ai absorbit. Dragostea este religia mea și aș putea muri pentru asta, aș putea muri pentru tine.” Tînărul poet s-a logodit cu Fanny pe 18 Octombrie 1819 în secret, dar mama ei a aflat și, deși nu s-a opus unui viitor mariaj, a avut rezerve în a-i da fetei consimțămîntul pînă cînd logodnicul ei nu ar ajunge la o oarecare stabilitate financiară.

Tuberculoza de care suferea s-a agravat în această perioadă și John Keats a fost sfătuit de medici să se mute într-un climat mai cald. În Septembrie 1820 poetul a plecat la Roma știind că probabil nu o va mai vedea niciodată pe iubita sa, iar după ce a plecat, s-a simțit incapabil să-i scrie sau să-i citească scrisorile, deși a corespondat cu mama ei. La sosirea în Italia, a locuit într-o vilă în zona Treptele Spaniole unde astăzi se află Casa Memorială Keats-Shelley. În ciuda îngrijirilor pe care le-a primit de la medici, starea sa de sănătate s-a deteriorat rapid. Primele luni ale anului 1821 au marcat un declin lent și constant al stadiului final al tuberculozei. Tușea sînge și transpira abundent.

Poetul a murit la Roma pe 23 Februarie 1821, trupul său fiind îngropat în cimitirul protestant al orașului. Ultima sa dorință a fost ca piatra funerară să nu poarte nici un nume sau dată, ci doar cuvintele, “Aici se află Unul al cărui Nume a fost scris în apă.” Prietenii săi au avut grijă să planteze margarete pe mormînt, spunînd că Keats și-ar fi dorit acest lucru. Din motive de sănătate publică, autoritățile italiene au ars mobilierul din camera în care și-a petrecut ultimele zile, au răzuit pereții și au înlocuit ferestrele, ușile și podelele cu unele noi.

Vestea morții lui John Keats a ajuns la Londra după o lună, iar Fanny a ținut doliu timp de șase ani. În 1833, la mai bine de 12 ani de la moartea poetului, s-a căsătorit și a avut trei copii, supraviețuindu-i lui Keats mai mult de 40 de ani.

Lirica lui Keats

Neapreciat de majoritatea contemporanilor și aproape necunoscut în timpul vieții, Keats a fost recunoscut la o jumătate de secol după moarte ca unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, ca un remarcabil maestru al liricii, ca un poet-pictor care a reprodus lumea în forme plastice. Byron și Shelley, care îi prețuiau talentul, au manifestat un mare interes pentru poezia lui. Shelley, care întreținea corespondență cu el, a evocat memoria poetului confrate în elegia Adonais. El l-a descris ca fiind poetul "cel mai tînăr, cel mai drag", crescut "ca floarea palidă de-o fată îndrăgită, ce-n loc de rouă cu lacrămi e hrănită".

La fel ca și alți poeți romantici, Keats a fost un cîntăreț al frumuseții și desăvîrșirii lumii, mai ales al frumuseții sensibile. El iubea culorile florilor, ale mării, ale cerului, miresmele plantelor. Se întîlnește și la Keats un cult al antichității, al idealurilor ei profund umane. În poemul Endymion, Keats tratează mitul dragostei zeiței lunii, Selene, pentru păstorul Endymion, apărîndu-i sub forma unei bachante pătimașe. Un alt poem cu subiect mitologic, Hyperion, ultimul dintre titanii care au răsturnat stăpînirea lui Uranus, a rămas neterminat.

Keats a abordat și subiecte medievale. Ele au servit ca bază pentru poemul Isabella, precum și pentru poemul "Ajunul Sfintei Agnes" (The Eve of St. Agnes). Ca și în alte creații epice, talentul său se manifestă cu cea mai mare forță în strofele lirice ale poemelor. Idealul său estetic și-a găsit cea mai deplină întruchipare în poezia lirică. Modele remarcabile sunt poeziile "Odă unei privighetori" (Ode to a Nightingale), "Toamna" (To Autumn) sau "Odă la o urnă grecească" (Ode on a Grecian Urn). În ele s-au manifestat trăsăturile caracteristice ale poetului: perceperea senzorială a naturii, forța imaginației, darul neobișnuit de a însufleți întreaga lume înconjurătoare.

Keats s-a ocupat și de formele poeziei și a lăsat un mare număr de sonete splendide, îmbogățind limbajul poetic cu noi mijloace expresive. În mod deosebit a reușit să redea în cuvinte culorile naturii, înfățișarea exterioară a obiectelor. În poezia lui Keats, ele apar iluminate de o frumusețe aparte, al cărei izvor îl constituie uimitoarea capacitate a poetului de a ridica fenomenele și obiectele lumii reale pînă la treapta frumosului adevărat.