Autor: Mihai BUZEA

Și nici nu va fi în următorii ani, dacă următorul raționament e corect: comunismul a murit, dar comuniștii, nu. Iar cît timp trăiesc comuniștii, Republica Moldova (RM) nu va fi nici România, nici asemeni României, nici în România, nici în Uniunea Europeană. Va fi exact ce este acum.

În mintea mea, comuniștii nu sunt cei care s-au îmbogățit ca-n basme după 1989 (în România) sau după 1991 (RM); aceia au fost și ei comuniști, da, dar puțini („Inner Party”, zice George Orwell). Cînd spun „comuniști”, mă refer la milioanele de oameni (unii, membri de partid, alții, nu), cărora comunismul le-a plăcut. Adică cei care au prins „comunismul bun” și îl păstrează în memorie ca pe o perioadă de aur a vieții lor, ceea ce este chiar adevărat.

Erau tineri, munceau mult, cîștigau mult, cheltuiau mult, aveau la dispoziție sute de portițe de ascensiune socială (nu iau în discuție moralitatea acestor „portițe”!); în fond, făceau exact ce facem noi acum: eu, care-mi permit să scriu acest text pe gratis, și dumneavoastră, care vă permiteți 4 minute din timpul de muncă (și de produs bani) pentru a-l citi. Noi, dumneavoastră și cu mine, trăim acum „capitalismul bun” după care vom plînge cu lacrimi cît sarmaua, peste 30 sau 40 de ani. Vom fi ce sunt comuniștii acum, în RM și-n România: nostalgici după copite de cai morți.

Basarabia nu e România și pentru că, în cele două (actuale) țări, „comunismul bun” n-a fost același comunism, cel puțin ca timp. Istoricii împart comunismul românesc în vreo cinci perioade, care nu mă interesează; oamenii simpli din România plasează „comunismul bun” în deceniul 1965-1975, cu nenumărate variațiuni personale, dar, în linii mari, „de cînd s-a certat Dej cu rușii” și pînă „a-nceput Ceaușescu să plătească datoria externă” (adică 1964-1979). Asta înseamnă că un om care a prins „comunismul bun” în cea mai productivă perioadă a vieții sale (între 25 și 35 de ani) este născut în 1940 și are acum 76 de ani, deci încă (aproximativ) un deceniu în care va mai putea lua parte la vot; poate ceva mai puțin, poate ceva mai mult, asta nu știu, numai Dumnezeu știe.

Dar oamenii simpli din RM plasează „comunismul bun” în deceniul 1975-1985, din nou, cu nenumărate variațiuni personale: în linii mari, de la reformele lui Kosîghin din 1973 pînă la cele ale lui Gorbaciov din 1985. Din cîte mi-au povestit nostalgicii URSS-ului, chiar dacă Imperiului nu-i era bine în acea perioadă (zastoia brejnevistă), în RM s-a investit foarte mult, micul comerț paralel mergea formidabil, șpăgile circulau și toată lumea era mulțumită, în afara cîtorva românofoni, a căror voce n-o lua nimeni în seamă, din moment ce nivelul de trai era mult mai bun decît cel din România. Ergo, un om din RM care a prins „comunismul bun” este născut în jurul anului 1950, are acum 66 de ani și va lua parte la vot încă 20 de ani de acum încolo. Sau ceva mai puțin, poate ceva mai puțin. Irelevant.

Relevant este cum anume va vota acest om, în cazul în care proiectul unionist va fi supus unui referendum, poate chiar în 2018, așa cum speră activiștii unioniști din RM și din România. Va vota așa cum toți știm, dar ne prefacem că nu știm: va vota împotrivă. Dar „omul nou” din România, comunistul din România, oare cumva vota? Da, exact. Tot împotriva unirii. Întrebare: de ce?

Pentru că nu vrea niciun proiect, pentru că nu-l interesează niciun fel de proiect, indiferent de natura lui, fie proiect politic (unirea), fie proiect social (reforma), fie proiect economic (TIFF, să zicem); el vrea un singur lucru. Își vrea viața înapoi. Punct!

Iar aici se cască încă o prăpastie între comunistul de România și comunistul de RM: pe lîngă că-i cu zece ani mai bătrîn, comunistul de România vrea ceva ce știe că nu se poate („dac-ar învia domnul Ceaușescu…”), pe cînd mai tînărul comunist de RM vrea ceva ce se poate: să fie iar URSS. Bine, nu e obligatoriu să se cheme tocmai așa, dar, de putut, se cam poate! Și ce bine o să fie atunci…

Revenind la proiectul unionist, sper să-mi permiteți să fiu subiectiv și să dau glas unei mari frustrări personale legate de evoluția acestui proiect: este mult mai avansat în RM decît în România. Nu în sens concret, nu, deloc (trenul „Unirea” face patru ore de la Iași la Chișinău, gazoduct nu există, conectori de energie electrică nu există etc.), ci în sens de „subiect despre care se discută”: acolo se poartă o dezbatere publică, uneori foarte îndîrjită, uneori cu derapaje total nesportive, dar important este că subiectul se află în mințile oamenilor, fie că-s „unioniști” sau „stataliști”. Aici nu se poartă nici o dezbatare. Cînd și cînd, un scribălău ca mine strecoară cîte-un articolaș, comentatorii îi explică că-i prost, iar cu asta, basta. Am rezolvat și unirea!

Pînă cînd noi, scribălăii, nu vom găsi vorbele potrivite pentru milioanele și milioanele de comuniști din România și din RM, proiectul unionist nu are nici o șansă de-a trece la un referendum. Niciuna! Pînă cînd nu vom explica simplu, simplu, cu ce se alege omul după unire, el n-o va vota: nu-și va vinde trecutul lui de aur pe un viitor pe care nu știe dacă-l mai apucă, și care, în plus, nici nu-i spune nimic: unire? De ce? Ca să ce?

În ceea ce mă privește, nu mi-aș fi permis să scriu acest text, cu implicațiile lui clare („Vreți unire? Așteptați încă 20 de ani, să moară generațiile lui ’40 și ’50!”), dacă nu mi-aș fi răspuns demult la întrebare. Personal, cred că din unire o să m-aleg cu reforma (administrativă, dar nu numai) a statului român. Unirea între România și RM va presupune un efort colosal al întregului aparat de stat, care, fie că vrea sau nu, va trebui să treacă printr-un amplu proces de reformă (cel mai probabil, sub supraveghere germană, avînd în vedere experiența acumulată între 18 mai și 3 octombrie 1990, cînd reunificarea Germaniei a fost legalizată. Cel puțin pe hîrtie, că problemele nici azi n-au fost rezolvate în întregime). Reforma acestui stat anchilozat n-o pot vedea fără digitalizarea întregii birocrații. Cărui contribuabil nu i-ar conveni așa ceva?

Articol preluat din Contributors.ro