Bine-a zis cine-a zis că ne naștem originali, dar devenim niște cópii.Odată cu vîrsta, odată cu imersiunea noastră în societate, ne transformăm în purtători ai valorilor altoite, induse sau impuse de alții, pe care le acceptăm fără a le asimila cum se cuvine sau fără a le aborda cu precauție, cu o doză de scepticism.

Nu doar în copilărie, cînd mintea e ca un burete și e pregătită să primească rețete de viață și modele de comportament de la alții, ci și la maturitate, cînd am putea să fim mai exigenți față de modul în care acumulăm cunoștințe, noi preferăm să preluăm șabloane de gîndire, decît să reflectăm pe cont propriu și să experimentăm cu mediul din jurul nostru.

Așa ajungem să îmbrățișăm și să împărtășim în mod necritic un set de reguli sociale, tradiții, stereotipuri și prejudecăți pe care, firește, le considerăm veritabile repere în înțelegerea sinelui nostru individual și colectiv. De pe o asemenea temelie mintală fabricăm adevăruri despre lume.

Numai că, după cum pe bună dreptate a remarcat Eminescu, „ceea ce pentru noi este un adevăr absolut, e numai rezultatul (poate relativ) de cultură a vremilor trecute”. Noi urmăm adevărurile acelor vremuri dintr-o inerție (și oarecum dintr-o lenevie) a gîndirii.

Conflictul dintre modernitate și tradiție constă tocmai în încercarea noastră de a ne detașa sau elibera de șabloanele care au guvernat viața generațiilor de pînă la noi. Numai că mulți înțeleg modernitatea doar ca o suplimentare cu alte șabloane și alte tehnologii, nu ca o formă de eliberare a individului, a cugetului.

Astăzi ne aflăm încă într-o uluitor de mare dependență de modelele sociale, rămînem sclavii impresiei pe care dorim să o producem asupra celorlalți, căutăm aprobarea lor. Nu sîntem noi înșine, ci încercăm să fim precum alții, fiindcă ei sînt mai mulți, mai de succes sau mai vocali. Opinia noastră e doar una din fațetele opiniei publice. Dorințele și gesturile noastre sînt prefabricate de colectiv.

Amintește-ți cum te forțezi să zîmbești cu gura larg deschisă, la insistența obtuză a vreunui fotograf, chiar și atunci cînd e în firea ta poate să ai o privire contemplativă, fără ca asta să presupună tristețe sau gravitate. Joci în viață un rol propus de alții, gîndești conform standardelor impuse, îmbraci o mască solicitată pînă și în fotografiile tale.

Din păcate, se întîmplă ca părinții să fie primii care nu recunosc, nu acceptă individualitatea copiilor, nu tolerează caracterul lor specific. Și insistă să-i modeleze, fără a lua în seamă natura intrinsecă a acestora, potențialul lor ascuns.

E cazul lui Franz Kafka, cu a sa fire introvertită, neînțeleasă de tatăl său, e cazul lui Charles Darwin, al cărui părinte o vreme îl considerase neserios. Atîtea mari talente s-au confruntat cu privirea dojenitoare a propriilor rude, cu un scepticism opresor, care pe unii i-a incomodat și i-a îndurerat doar, iar altora a reușit să le inhibe, în mod nefericit, originalitatea.

E forța modelatoare a opiniei, cea căreia ne supunem adeseori benevol, tindem să intrăm în albia ei.

Pierdem o groază de timp încercînd să devenim ceva(altceva), în loc să ne concentrăm să fim ceea ce deja sîntem. Renunțăm la eul original pentru a deveni niște ei, ca ei – sărmani ostatici ai tributului social pe care îl plătim cu toții. Încercăm roluri care nu sînt ale noastre.

„Cînd descopăr cine sînt, devin ceea ce pot fi”, spunea Laozi (Lao-tzu – nota red.). El însuși a fost nevoit să se retragă din societate, să devină un sihastru pentru a-și afirma sinele și a se elibera de presiunea exercitată de ceilalți.

E adevărat că a fi autentic poate părea bizar, dacă felul tău de a fi este excentric în plan social. După cum zice o vorbă de duh: fii tu însuți o dată pe săptămînă, iar în celelalte șase zile încearcă să-ți reabilitezi reputația. Totuși, dincolo de riscurile pe care le comportă cultivarea unei personalități originale și inedite, gîndul că am trăit propria identitate, nu una falsă, stabilită social, ne va încălzi mai mult în finalul vieții.

Dorian Furtună