Ceea ce nu ne învață nici școala, nici părinții, nici majoritatea cărților e cum să ne gestionăm inteligent viața. Cum să acumulăm în mod rațional nu doar aptitudini și cunoștințe, dar și amintiri de primăvară, fără a ne risipi în derizoriu.

Cum să ne proiectăm vise în viitor fără a investi în speranțe și eforturi deșarte. Cum să nu ne consumăm energia tinerească în van, în urmărirea unor scopuri himerice. Și cum să nu așteptăm zadarnic favoruri din partea sorții sau ocazii strălucite, „ca în filme”.

Din păcate, nu există rețete care să fie potrivite pentru fiecare dintre noi. Învățăm din propriile greșeli, care vin la timp sau prea tardiv. Așa, din greșeli și deziluzii, înțelegem că așteptarea nu e totuna cu răbdarea. Că viața nu e o clepsidră care poate fi întoarsă, după ce se consumă. Că fiecare zi e ca un cont bancar al sorții tale, în care fie depui ceva, fie nu depui nimic.

Alteori, experiența dureroasă a altora poate deveni o sursă prețioasă de fabule pentru noi, din care să tragem concluzii și învățăminte. Personaje reale sau de ficțiune, fabula lor poate fi edificatoare.

În romanul „Deşertul tătarilor”, al lui Dino Buzzati, e descrisă viaţa Fortăreţei Bastiani, amplasată într-un loc izolat, la frontieră, şi al cărei contingent militar trăieşte vreme de decenii cu iluzia că, odată şi odată, se va confrunta cu un atac al tătarilor. O stare de nelinişte generală că duşmanii îşi vor face la un moment dat apariţia, amestecată cu speranţa obţinerii unei glorii postume în luptă, îi face pe ofiţeri şi soldaţi să fie legaţi de fortăreaţă, care devine nucleul existenţei lor.

„Primejdia. Într-o zi sau alta se va întîmpla ceva, cu întunericul ăsta!”, exprimă unul dintre ofiţeri senzaţia care domină spiritele. Unii ofiţeri percep starea psihologică din fortăreaţă drept o „boală” de care se molipsesc iremediabil şi nou-veniţii, însă aşteptarea duşmanilor nu îi sperie pe soldaţi, ci le dă sens vieţii; năluca duşmanului este şi cea care menţine ordinea în fortăreaţă şi asigură echilibrul în relaţiile dintre soldaţi.

Buzzati descrie cu măiestrie metafora duşmanului rîvnit, dorința de luptă și faimă care îi frămîntă pe majoritatea bărbaților. Însă cartea spune mai mult decît atît, ea are o filozofie mai profundă, mai universală. Cartea ne vorbește despre cît de neinspirat ne consumăm noi viața, timpul, tinerețea. În loc să trăim acum, amînăm viața deplină pentru viitor. În loc să creăm noi realitatea pe care o dorim, așteptăm niște evenimente din exterior, care să vină peste noi și să ne dea sens existenței.

Eroul principal al cărții, tînărul ofițer Giovanni Drogo, își pune pe altarul așteptării întreaga sa viață. Renunță la oportunitățile care îi sînt oferite în oraș, renunță la ele pentru iluzia unei lupte și a unei glorii din viitor în fortăreață. Între timp, trece tinerețea lui, se mistuie vitalitatea, curg anii, el tot așteptînd să i se ivească un eveniment care să-i pună în valoare calitățile. Și acel eveniment tot întîrzie să vină.

Așa și noi, adeseori, așteptăm o oarecare zi norocoasă, care poate să nu vină nicicînd, fără a observa cum timpul se irosește irecuperabil. Ca într-un deșert al tătarilor. Iar pe alături trec adevărate oportunități și bucurii ale vieții.

„Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată”, spunea Octavian Paler. Într-adevăr, așteptarea iluzorie poate transforma viața într-o călătorie oarecum statică, neașteptat de sumară, lipsită de vervă și fertilitate creativă. Ca o corabie cu vele nădăjduind un vînt prielnic, în loc să pună în funcțiune vîslele.

Momentul destinului poate veni uneori, însă numai dacă îi grăbim apropierea prin mișcarea noastră către realizarea lui.

Dorian Furtună