“Planul Marshall” şi alte basme moderne

Autor: Gerhard OHRBAND

Republica Moldova este, după Palestina, ţara care primeşte cea mai mare sumă de asistenţă internaţională pentru dezvoltare. Cetăţeanul de rînd însă rămîne în permanentă uimire, cum e atunci posibil să ne fie plasată capitala noastră pe locul 6 al „Ghidului celor mai urîte capitale ale lumii”, că a ajuns în topul ţărilor cu cele mai proaste străzi, înainte de Haiti, Guineea, Timurul de Est?! Nedumerirea provine din miturile legate de asistenţa internaţională. Bazîndu-se pe pretinsa poveste de succes al Planului Marshall al SUA pentru Europa după cel de-al II-lea Război Mondial, s-a dezvoltat una dintre cele mai prospere arii de afaceri: industria umanitară.

În continuare, ne vom axa doar pe asistenţa care provine din sectorul public al ţărilor de origine. Actele private de caritate mereu au jucat un rol esenţial în Europa creştină. Timp de secole, majoritatea sistemului de învăţămînt şi sănătatea se baza pe iniţiativa şi mărinimia privată. Cînd instituţia statului se ocupă de „proiecte sociale”, conceptul religios de ajutor pentru aproapele nostru s-a transformat dintr-un act conştient şi liber într-o contribuţie obligatorie, asigurată prin aparatele coercitive ale legislaţiei şi poliţiei. În acest caz, societatea este supusă unor scheme de redistribuire permanente, exprimate în democraţiile moderne printr-un un „război civil” latent pentru resursele celorlalte grupuri sociale. Ca şi schemele „sociale”, în interiorul unei ţări, rezultatul, cu toate bunele sale intenţii declarate, este exact invers: păturile mai sărace de fapt le finanţează pe cele mai bogate. În asistenţa internaţională, banii sînt transferaţi de la oamenii săraci din ţările bogate înspre oamenii bogaţi din ţările sărace.

Acesta este rezultatul deceniilor de pompare a banilor în ţările „în curs de dezvoltare”. Un studiu al revistei American Economic Review din 2002 argumenta că ideea că „majorarea ajutorului este asociat cu majorări concomitente în nivelul corupţiei” şi că „nivel corupţiei este pozitiv corelat cu ajutorul primit din partea Statelor Unite”. Chiar ziarul New York Times, de obicei favorabil agendei asistenţei internaţionale, rezuma diverse studii ştiinţifice spunînd că „trei decenii de asistenţă internaţională în dezvoltare pentru Lumea a Treia au eşuat de a-i ridica pe cei mai săraci din Asia şi Africa din sărăcie mai sus de nivelul în care au trăit mereu.” Pur şi simplu, „elitele politice au devenit mai grase”. Astfel, funcţionarii de stat africani au devenit notorii pentru ataşamentul lor faţă de maşini luxoase, încît în limba swahili (suaili) a apărut un nou cuvînt: „wabenzi” – „oamenii lui Mercedes Benz”.

Şi cum rămîne cu marele succese ale Planului Marshall original? În articolul clasic „Planul Marshall – mituri şi realităţi”, Tyler Cowen contrazice cele mai răspîndite mituri legate de el: „Planul Marshall ar fi jucat un rol important în re-convalescenţa economică europeană după cel de-Al Doilea Război Mondial.” Volumul plăţilor în nici o perioadă de timp şi în nici o ţară nu a depăşit 5% din PIB-ul ţării recipiente. În Germania de Vest, 1948-49, transferurile obţinute nu au depăşit nici 5% din PIB, în timp ce ea plătea aliaţilor pentru reparaţii şi costurile ocupaţiei între 11 şi 15% din PIB. Prin urmare, fluxul de bani a fost chiar negativ.

„Planul Marshall ar fi promovat dezvoltarea antreprenoriatului liber şi politici economice rezonabile.” Iată ce scrie într-un comentariu Harry Bayard Price: „... administrarea programului de ajutor a influenţat guvernele, în multe cazuri, să mărească planificarea şi controlul economic. Pentru a demonstra necesităţile lor economice şi cum ei îşi propun să aducă recuperare, ei au extins aparatul pentru supervizarea centrală a economiilor lor.” Echivalentul fiecărui dolar primit a trebuit să fie contribuit şi investit din partea statului recipient în sectorul public.

„Planul Marshall ar fi fost parte a unei politici de comerţ liber şi de deschidere.” În timpul respectiv, numai 55% din importurile dinspre SUA erau scutite de taxe vamale, iar taxele atunci nu erau deloc triviale. Pentru produse ele erau, în medie, între 30 şi 40 %; pentru bricege, de pildă, de 184%. În 1948, SUA avea impus un embargo total asupra produselor agricole din Europa, care, deja atunci, erau reglementate mai degrabă prin cote sau aranjamente de marketing internaţional.

În realitate, Germania s-a dezvoltat favorabil deja înainte de începutul plăţilor din cadrul Planului Marshall şi graţie reformelor liberale ale lui Ludwig Erhard, ministrul al Economiei, care, contrar voinţei forţelor ocupante, a dus o politică de abolire a controlului de preţ şi a unei monede naţionale stabile. Sună cam opusul a ceea ce ni se propune astăzi.