Avem tendinţa naturală de a ne lăuda mult mai uşor pentru rezultatele pozitive ale muncii noastre, dar atunci cînd vine vorba de eşec, de regulă, îl atribuim factorilor din mediul înconjurător: sistemul, banca, profesorul, şcoala, ţara etc. Mai mult, ne este mult mai uşor să facem o lista cu greşelile celuilalt decît să recunoaştem sau ne ocupăm de un defect al nostru. În opinia psihologului Lenke Iuhos, acest lucru se întîmplă deoarece Eul nostru dezvoltă un sistem de autoapărare, care ne împiedică să recunoaştem că am greşit, ne ajută să ne păstrăm încrederea în noi şi să ne atingem scopurile propuse. 

 „În realitate, acest sistem de autoapărare atrage după sine şi efecte negative, deoarece vom percepe denaturat lumea în care trăim, inclusiv propria noastră imagine. Cauzele greşelilor noastre nu vom fi niciodată noi, ci mediul extern, deoarece le vom analiza situaţia şi prin prisma emoţiilor pe care le avem în acel moment: vom învinovăţi orice lucru sau persoană faţă de care avem emoţii negative. Aspectul mai interesant este că, în condiţii normale, acele persoane pe care le blamăm în condiţii critice, ni se par persoane ok. Atunci cînd intervine criza, automat, aceleaşi persoane care, odinioară, le percepeam ca fiind ok, se transformă dintr-o dată în sursa răului nostru. Acest lucru se întîmplă deoarece vom proiecta defectele noastre cele mai mari, în principiu pe cele care sînt cauza greşelilor, şi le vom atribui persoanelor din jurul nostru”, declară psihologul Lenke Iuhoş.

Fiecare grup are proprii “vinovaţi de serviciu”

Nenumărate studii arată că fiecare grup – familie, locul de muncă sau prieteni – are propriul “vinovat de serviciu”, acea persoană pe care toată lumea dă vina, cu toată că nu este mereu vina ei. O dată devenit “vinovatul de serviciu”, practic pe acea persoană se vor proiecta toate defectele fiecărui membru al grupului, pentru a ne apăra noua imaginea de infailibili. “Arătatul cu degetul sau blamarea este o epidemie psihologică, un gest contagios care poate lasă urme în sufletul persoanelor din jurul nostru. Orice “vinovat de serviciu” va încasa răutăţile tuturor colegilor sau prietenilor şi va ajunge pînă în punctul în care nu va mai şti cînd greşeşte şi cînd nu. Va fi un haos în sufletul lui, iar ceilalţi din jurul lui nici nu va şti prin ce dramă trece.

Atunci cînd învinovăţim pe alţii pentru greşelile noastre, aceasta este o strategie de autoliniştire pentru noi, ca o validare a bunătăţii şi corectitudinii noastre faţă de egoul nostru. Folosim subestimarea pentru a ne da o calitate mai înaltă, mai ales cînd simţim concurenţa. Cînd prin cîteva vorbe subevaluăm cealaltă persoană, ea chiar poate crede că e aşa, distrugem uşor o identitate sănătoasă, ea fiind sănătoasă atît prin calităţile ei, cît mai ales prin defectele ei. După cîteva repetiţii, un asemenea comportament ne va strica nouă imaginea foarte uşor, ca mai apoi să strice grupul şi chiar societatea”, explică psihologul.

Se poate trăi fără învinovăţire în cuplu

Învinovăţirea este cea mai frecventă în relaţia de cuplu, unde comunicarea critică utilizată în discutarea unei singure probleme, escaladează rapid într-o ceartă, care generează la rîndul ei alte trei probleme. “Cauza generală este uşurinţa cu care obişnuim să învinovăţim partenerul pentru toate problemele din cuplu: aruncăm vorbe fără rost asupra celuilalt, pentru evitarea asumării unor responsabilităţi. Învinovăţirea nu rezolvă, ba chiar aduce mai multe probleme. Cea mai lină cale de a evita astfel de situaţii este sinceritatea în vorbe, fără emoţii dăunătoare celuilalt. Să acceptăm că nu sîntem o fiinţe perfecte. Privindu-l cu acceptare, deja vedem alt om, nu ne vine să-l criticăm. Cum să priveşti cu acceptare? Modalităţi prin care putem şlefui problema există: să observăm ce nu ştie acel om să facă, care sînt defectele care ne deranjează, discutăm despre acestea, să ţinem cont că omul are capacitate de a învăţa. Acceptarea ne ajută să nu devenim atît de severi, atît de critici faţă de aceea persoană”, afirmă psihologul Lenke Iuhoş.

Dăm vina pe alţii pentru că ne e frică

“Oamenii, care tot timpul caută probleme la ceilalţi, se apără de neputinţa lor, pentru că, în adîncul sufletului lor, ei se confruntă cu o frică interioară sau exterioară: frica de a pierde locul de muncă, frica de a pierde partenerul, frica de a nu ajunge ei “vinovatul de serviciu” etc. Cînd vedem că ceilalţi învinovăţesc pe cineva, chiar dacă poate nici nu ştim despre ce este vorba concret, avem tendinţa ca şi noi să o facem. Ei se apără şi noi ne apărăm la rîndul nostru. Dacă noi am conştientiza orice gest, atitudine faţă de cei pe care îi blamăm uneori, dacă am conştientiza că de fapt nu este o formă de a-ţi exercita puterea faţă de celălalt, ci este doar o formă de a ne apăra de fricile noastre, ne-am da seamă că blamarea nu este decît un gest inutil. Într-o lume ideală, în care am vedea aceste realităţi cu ochii limpezi, ne-am da seama că fiecare are dreptul să-şi trăiască viaţa în linişte, iar nimeni nu are dreptul de a-i face viaţa amară celuilalt. Chiar dacă noi nu ne dăm seama, „picătura” de blamare pe care o primeşte de la noi, inmulţită cu “picăturile” de la alţii vor îngreuna atît de mult psihicul acelei persoane, încît la un moment dat va claca. Reversul medaliei este că, din dorinţa de a-şi proteja egoul, persoanele care obişnuiesc să blameze, în timp, vor pierde totul: prietenia, simpatia, iubirea celor din jur”, menţionează psihologul Lenke Iuhoş.