Deşi moda duelului părea un obicei occidental străin românilor, iată că aceste reglări de conturi, sîngeroase, în numele răscumpărării onoarei pătate, au pătruns şi în Principatele Române. Ba chiar era o chestiune destul de practicată în rîndul protipendadei, deși exista o legislaţie, încă de la începutul secolului al XIX-lea, care interzicea duelul. Cu toate acestea, nici marii oameni politici de la începutul secolului XX nu s-au sfiit să se provoace şi să se dueleze.

Mania duelului i-a cuprins şi pe paşoptişti, Nicolae Bălcescu provocîndu-l la o luptă de onoare pe Christian Tell, iar Dimitrie Bolintineanu pe Mălinescu. Din fericire, unul dintre dueluri nu s-a mai ţinut, iar în celălalt, Mălinescu l-a iertat pe Bolintineanu şi nu l-a ucis. 

Cel mai mare duelist al secolului al XIX-lea, a fost chiar domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Avea o trusă cu pistoale pentru duel chiar de la Napoleon al III-lea al Franţei, iar pregătirea în domeniul scrimei o făcuse cu un general francez celebrul pentru priceperea sa.

„Alexandru Ioan Cuza este un cunoscut şi convins duelist. Se iniţiase în arta scrimei cu generalul Menetrier, fost ofiţer al lui Napoleon I, iar în patrimoniul Muzeului Municipiului Bucureşti se păstrează trusa cu pistoale pentru duel, primită de la Napoleon al III-lea. Cunoaştem în mod precis o afacere de onoare avută cu Costache Rolla”, se arată în „Pe cîmpul de onoare: o istorie a duelului la români”,  a lui Mihai Chiper.  Conflictul este însă aplanat de Vasile Alecsandri.

Mai mult, Cuza ajunge, în primii ani de domnie să încurajeze duelul, ba chiar ordonă sau asistă la astfel de lupte, încheiate tragic. 

„Ajuns la conducerea statului, Cuza încurajează personal afacerile de onoare pentru a întări spiritul de corp al Armatei, şi nu numai. Din ordinul expres sau sub directa sa supraveghere, au loc dueluri interesante, încheiate în mod tragic”, se arată în lucrarea menţionată mai sus. 

Spre sfîrşitul domniei, Cuza, totuşi, se răzgîndeşte şi înăspreşte legislaţia privind interzicerea duelului. Şi asta dintr-un motiv evident, exprimat şi de Vasile Alecsandri, în 1862. „Duelul este la ordinea zilei”, scria cunoscutul poet. Iar motivele erau dintre cele mai stupide, de la o simplă atingere şi pînă la o bîrfă oarecare.

Deşi în 1865, duelul devenise faptă penală, atît intelectualii cît şi politicienii sau boierii români continuau să se dueleze ca-n codru. O vorbă aruncată-n vînt şi deja se ascuţeau săbiile şi se curăţau pistoalele. Pînă şi Ion Heliade Rădulescu s-a bătut în duel cu Iancu Isvoranu, un ofiţer de cavalerie. Ion Heliade Rădulescu scapă ca prin urechile acului. De notorietate a fost şi duelul dintre Nicolae Filipescu, cunoscut politician şi primar al Bucureştiului, cu ziaristul George Emanuel Lahovari. Filipescu îl ucide pe Lahovari, fiind judecat pentru acest delict.

Pînă şi renumitul medic Carol Davila s-a băut în duel cu sublocotenentul Apostolescu. Davila, director general al Serviciului General al Armatei îl umilise pe Apostolescu după ce l-a prins fumînd în mansarda unui spital. Cei doi s-au duelat cu pistoalele, iar Davila a reuşit să-l umilească pe Apostolescu. Acesta din urmă a căzut în genunchi şi l-a rugat pe medic să nu-l ucidă. 

La rîndul său, Kogălniceanu era să o păţească, în 1869, cu maiorul Candiano Popescu, cel care a provocat prin altele şi revolta anti-monarhică de la Ploieşti. Supărat că primul-ministru Mihail Kogălniceanu ar fi rostit cuvinte nepotrivite la adresa sa, în cadrul unor discuţii avute la Ploieşti, Candiano Popescu îl provoacă la duel.  „Domnule Cogălnicene, M-aţi insultat la Ploesci. Sunteţi dator a-mi da o reparaţiune. Nu v-o cer acum, căci vă veţi piti dupe titlul de ministru. Ascept însă trimişii D-tale a doua zi dupe eşirea din Minister”, cerea public Candiano Popescu.  Cînd şi-a terminat mandatul de ministru, în 1870, Mihail Kogălniceanu a evitat duelul, retrăgînd public orice cuvînt nepotrivit spus la adresa lui Candiano Popescu. Pentru Kogălniceanu ar fi fost o adevărată sinucidere duelul cu maiorul.