1. Ziua de 5 martie 2020 a fost o zi fastă pentru lansarea de cărți. Nu știu de ce tocmai această zi, dar așa s-a întîmplat să fie. Diverse edituri și diverși autori și-au prezentat cele mai noi produse, furnizînd pe piața gîndirii idei care să fertilizeze creierele. Apariția unei cărți este totdeauna prilej de bucurie. Independent de carte și de autor. Orice carte ne îmbogățește cu ideile autorului și ale lui… Dumnezeu. Căci, după cum spunea Andre Gide, în orice carte se găsesc mesajele pe care autorul a vrut să le transmită lumii, precum și mesaje la care nu s-a gîndit vreodată și despre care nu știa că sunt acolo, dar pe care cititorii le găsesc și care nu ar fi avut cum ajunge în acel loc decît printr-o lucrare dumnezeiască; o lucrare răsplătind de fiecare dată pe cei care își apără cu curaj dreptul de a gîndi liber, critic și creator.

Iată suficiente motive pentru care, de cîte ori pot, răspund invitației de a participa la asemenea evenimente și chiar de a reflecta cu voce tare asupra tezelor și ipotezelor sugerate de cărțile prezentate. Nu mi se pare nimic reprobabil să te bucuri de apariția unei cărți, să fii prezent la lansarea ei și să dai jos cepul unui butoi cu idei proaspete apreciindu-le, după puterile și limitele minții tale, calitatea. Se pare că lucrul a devenit, însă, periculos.

După treizeci de ani de la despărțirea de un sistem politic – cel al comunismului real – care ambiționa să înghesuie libertatea de cuget în corsetul marxism-leninismului dogmatic, dar care se relaxase suficient pentru a permite formarea unei elite luminate și izbucnirea unei revolte apte a-l dărîma (căci orice revoluție se naște în sînul ordinii negate și este propulsată chiar de către elitele acesteia), societatea românească revine la odioasele indexuri de carte și de autori, adăugîndu-le și indexuri de editori și comentatori.

Umberto Ecco construiește intriga aparent polițistă a celebrului său roman „Numele trandafirului”, în jurul luptei criminale – la propriu și la figurat – duse de gardienii gîndirii medievale pentru a interzice lectura cărții lui Aristotel (filosof antic altminteri venerat de biserică) dedicată comediei. De ce? Întrucît respectiva care făcea apologia rîsului într-o lume convinsă că singura disciplină trainică se bazează pe teroare. Or, spune unul dintre personajele principale ale romanului, bibliotecarul șef al mănăstirii în care se petrece povestea, rîsul îndepărtează frica, și fără frică nu mai există respect, iar fără respect nu mai există disciplină, și, deci, în absența disciplinei ordinea dispare. Rîsul este produsul libertății (de gîndire, în primul rînd), el avîndu-și originea în sesizarea și evaluarea contradicției dintre aparență și esență (sursa comicului), ceea ce nu s-ar putea face decît în condițiile debarasării de prejudecăți, de blocajele gîndirii critice și de teama consecințelor concluziei eventuale.

Libertatea gîndirii, exprimată inclusiv prin cărți și comentariile făcute pe marginea lor, este marca și izvorul civilizației superioare. Cine are fobia acestei civilizații se luptă cu cărțile, dar nu apelînd la critică, ci la conspirația tăcerii. Cel ce rupe tăcerea trebuie distrus, așa cum erau dați morții cei care căutau să afle taina cărții lui Aristotel, în romanul lui Ecco.

Am experimentat pe propria piele această nouă metodă de punere la index. Dacă în 1995, cînd România post comunistă era încă liberă (atît în afară cît și înăuntru), cartea mea „Lacrimile dimineții/greșelile guvernului Roman” a produs un imens scandal, în condițiile în care mi s-a relatat că au fost văzuți oameni (inclusiv mulți tineri) care o citeau și în tramvai. Peste numai cinci ani, în 2000, cartea intitulată „Locurile unde se construiește Europa – Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu” a dispărut din circulație înainte de a ajunge la librării, foarte puțini librari amintindu-și să o fi văzut. Nu a existat nici o lansare publică, iar editorul ne-a asigurat că de astă dată nu vor fi controverse întrucît, după cum aflase, cei deranjați se puseseră de acord să îi interzică practic circulația aruncînd asupră-i vălul tăcerii. Democrația devenea deja o impostură. Despre cea mai recent publicată lucrare a mea, „România: subiect sau obiect al geopoliticii?”, apărută în 2015, într-o Românie, de acum, obiect al istoriei și subiect al democrației eșuate, mulți mi-au spus că era greu de găsit fiind ascunsă prin cele mai îndepărtate cotloane ale librăriilor ca și cînd singura preocupare a librarilor era aceea de a o ascunde privirii cititorilor eventuali. (Am constatat eu însumi acest lucru în cîteva librării bucureștene.)

2. Revenind la lansările de carte din ziua de 5 martie la care am fost invitat să particip și să vorbesc, ele au avut pe agendă doi autori și mai multe titluri. În ordinea orei la care s-au desfășurat evenimentele volumele au fost „Globalismul ca formă de colonialism la începutul secolului XXI” (la care am fost rugat în mod special să măr refer), „Maramureșul și Rusia subcarpatică – de la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul de la Trianon”, „Acțiunile teroriste ale Ungariei în Rusia subcarpatică și în România în anii 1938-1939” (culegere de documente cu studiu introductiv), toate avîndu-l ca autor pe Nicolae Iuga, profesor universitar și cercetător științific, doctor în filosofie al Universității Babeș-Bolyai și laureat al Premiului „Ion Petrovici” al Academiei române, și „Interesul național ca modus vivendi”, culegere de articole, autor fiind Iurie Roșca, român basarabean/moldovean (potrivit identității pe care liber și-a asumat-o), om politic și publicist, de mai multe ori parlamentar și fost viceprim-ministru al Republicii Moldova. Primele trei lansări au avut loc la Centrul cultural al Rusiei din București, iar cea din urmă la centrul de conferințe al unui hotel bucureștean.

În nici unul din cazuri, ca în oricare altul de același fel, nu mi s-a părut potrivit să povestesc conținutul cărții, acesta urmînd a fi descoperit de cititori. În schimb, am folosit prilejul pentru a elabora un număr de idei pe marginea mesajelor, informațiilor și conceptelor transmise de autori prin lucrările respective.

3. Referitor la „colonialismul începutului de secol XXI”, am încercat să stabilesc diferența între „globalizare”, ca fenomen natural de neocolit, aducător de șanse și de riscuri, de oportunități și de amenințări, pe de o parte, și „globalism” (asemenea altor „isme” precum fascism, comunism, internaționalism etc.) ca ideologie (care adaugă tezelor neoconservatoare, potrivit cărora modul de organizare a vieții interne dintr-un stat determină comportamentul său în relațiile internaționale, ideea caracterului unic și unitar al setului de valori pe care se întemeiază organizarea democratică a statelor) și ca acțiune politică (vizînd schimbarea de regim politic prin intervenție externă și justificînd imperialismul „mîntuitor” al „statelor-model”, precum cele euro-atlantice, în raport cu statele convertite la „dreapta credință”), pe de altă parte. În acest context am abordat problema identității.

Lipsirea indivizilor de identitate culturală înseamnă lipsirea lor de drepturi, pentru că o persoană fără identitate nu are nici o apartenență și fără aceasta se găsește în afara oricărui raport obligațional în cadrul căruia să își valorifice drepturile. Omul fără apartenență nu are obligații față de nimeni, dar în viață nu poți avea mai multe drepturi decît obligații ești capabil să îți asumi. Ideea că întreaga omenire, care nu te recunoaște după vreun semn distinctiv din punct de vedere cultural, ar fi ținută să îți garanteze drepturile este o iluzie. Singur în fața ei și fără egali cu care să stabilești o alianță reală bazată pe solidaritatea de statut și de interese, ești bun doar de sclav.

Așa s-a dovedit a fi cu internaționalismul proletar, propovăduit de bolșevici, care nu a făcut decît să propulseze Rusia sovietică în postură de imperiu global. Așa se dovedește a fi cu globalismul corporatist, care acreditează ideea unui „imperiu necesar” fără drapel sau sub acoperirea drapelului american, UE etc.

Una dintre ideile-forță ale UE a fost aceea a eliminării concurenței dintre națiuni, care în trecut a dus la război, dar nu și a națiunilor ca entități cu capacitate specifică de a crea valori universale. Deviza Consiliului Europei este impecabilă în acest sens: „Toți egali, toți diferiți!” Proiectul „Europei germane” merge, ca orice proiect imperial, împotriva acestei devize.

Născute ca produse organice sau ca proiecte politice, pe o anumită treaptă a istoriei, națiunile pot dispărea pe alta. Au dispărut ele popoare care au generat culturi și civilizații impresionante, precum asirienii, babilonienii, romanii etc., și omenirea a supraviețuit. Alte popoare le-au luat locul și au dus istoria mai departe.

Una este, însă, un proces natural care respectă legile progresului, și alta unul artificial care procedează în mod planificat la distrugerea națiunilor prin metisaje forțate și alte operațiuni de inginerie socio-politică, pentru a fi înlocuite cu o masă de supuși fără conștiință de sine, numai buni de exploatat de către elite oculte, lacome și iresponsabile, la fel de artificiale. Așa cum pare a fi preconizat contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi, prin celebrul său plan așa zis federalist, urmat de adepți care tocmai i-au recunoscut lui Klaus Werner Johannis meritul de a fi unul dintre ei.

Prin urmare, globalizarea trebuie să fie șansa oferită de progresul tehnologic pentru a garanta respectul diversității, iar nu calea pentru ștergerea diversității, realizînd totodată unitatea dintre multiculturalism (care ne separă) și civism (care ne unește).

4. Volumul lui Iurie Roșca a fost de natură a genera discuții mai ample și cumva mai emoționale, fapt explicabil prin însăși personalitatea controversată a autorului: un român de răsărit cu o gîndire veșnic vie, care a decis să rămînă a trăi la stînga Prutului, acolo unde s-a născut, și care a fost un unionist romantic, în anii 1990, pentru a deveni un unionist pragmatic (iar nu antiunionist, cum speculează unii), în anii 2000. Cum să refuzi întîlnirea și dialogul cu un asemenea om? Pentru un român de dincoace de Prut aceasta este o datorie morală, înainte de orice altceva, precum și un exercițiu de sănătate intelectuală.

Cu mai mulți ani în urmă atrăgeam atenția asupra confuziei pe care unii dintre noi o fac între antiunionism (caracteristic pentru mulți români basarabeni) și antiromânism. Antiunionismul (opțiune politică) nu înseamnă automat antiromânism (opțiune culturală).

Acum trebuie făcută deosebirea între unionismul de cafenea și unionismul de profunzime – ca mod de a trăi interesul național (ca să preiau titlul cărții tocmai lansate) fără să îl strigi pe la toate colțurile de stradă bătîndu-te cu pumnul în piept. (În acest context mă simt îmboldit să reiau parafraza spuselor lui Gambetta, referitoare la Alsacia și Lorena, lansată zadarnic de mine de o bună bucată de vreme: „Să ne gîndim mereu la Basarabia, dar să nu vorbim niciodată de ea!” Tragedia este că lucrurile se petrec invers: nu gîndim niciodată, dar vorbim tot timpul.)

Atunci cînd mai mulți aliați occidentali (iar nu Rusia) ne-au atras atenția că realizarea aspirației românilor privind integrarea euro-atlantică exclude realizarea aspirației lor unioniste, am afirmat că românii trăitori pe teritoriile istorice românești se vor reuni în cele din urmă înăuntrul frontierelor unui singur stat care va purta numele… Uniunea Europeană. Astăzi, Iurie Roșca crede același lucru, cu deosebirea că spațiul în care vede realizabilă unirea nu este cel euro-atlantic, ci cel euro-asiatic. Găsim aici o dilemă – Est v. Vest – a cărei prezență în gîndirea geopolitică românească este veche de cînd neamul românesc se străduia să se nască.

Cum să refuzăm dezbaterea ei, întorcînd spatele unei cărți bogate în teme de reflecție numai întrucît autorul său este considerat „dughinist” (Alexandr Dughin fiind ideologul euro-asianismului, simpatizat politicește de Vladimir Putin)? Și dacă este dughinist, care este problema? Alții sunt soroșiști, trumpiști, macroniști etc. Există adepți ei „școlii de la Frankfurt” sau ai celei de la Chicago; ba chiar și ai „grupului de la Cluj”. Le interzicem libertatea de expresie. Ne întoarcem la „poliția ideilor” și rugurile de cărți?!

5. În prezentarea cărții lui Iurie Roșca am abordat în principal două teme: cum se definește identitatea națională plecînd de la care românii din stînga și din dreapta Prutului își definesc interesul național și care este spațiul politic în care un asemenea interes se poate realiza?

Românii din dreapta Prutului și în special cei din Vechiul Regat, care nu sunt iobagi parveniți cu ifose cezaro-crăiești, ci un popor care de-a lungul celei mai mari părți a istoriei s-a bucurat de autoguvernare și a cărui identitate națională s-a dezvoltat organic, se definesc ca o comunitate etno-culturală complexă, ortodoxia fiind doar unul dintre ingredientele sale – important, dar nu singurul. Românii moldoveni din stînga Prutului, după decenii dure de regim sovietic, în timpul cărora bazele culturale ale identității lor au fost înlocuite cu criterii socio-economice și geo-strategice, au acum a opta între a fi urmașii lui Ștefan cel Mare și Sfînt sau ai lui Stalin. Basarabeanul este român sau homo sovieticus sau altceva? Aceasta în condițiile în care România este cea care este, iar Rusia nu mai este URSS.

Alegerea este indispensabilă pentru stabilirea unui interes național comun sau măcar congruent pe ambele maluri ale Prutului. Ea trebuie făcută, dar de către basarabeni, în liniște și fără forțări gălăgioase din afară.

6. Cît privește problema alianțelor care ar permite îndeplinirea idealurilor naționale ale românilor, nu pot fi decît de acord că suntem prea mici într-o furtună globală mult prea mare pentru a ne putea descurca absolut singuri. Niciodată în trecutul nostru – fie el de înfrîngeri sau de glorii – nu a fost altfel.

Ca super putere globală, SUA este decadentă. Am afirmat-o de multă vreme, plasîndu-o în aceeași grupă cu Rusia post-sovietică. Nici una dintre cele două nu mai este un imperiu – fie el „necesar” sau nu, al „răului” sau nu. Însuși Henry Kissinger a spus, cu referire la Președintele Donald Trump, că acesta este chemat de destin să pună capăt unui ciclu istoric și să renunțe la pretenții ridicate pînă acum de America. Că o fi bine sau o fi rău, Noul Ierusalim american și-a pierdut aura și nu mai strălucește precum „cetatea de pe munte”.

În aceste condiții, dar și ca urmare a unei anumite evoluții, nu neapărat fericită, a României, bazele parteneriatului strategic româno-american (printre principalii autori ai căruia mă număr) s-au șubrezit enorm, congruența intereselor strategice ale partenerilor devenind tot mai iluzorie. Ceea ce nu înseamnă că SUA a ajuns a fi sau este pe cale să ajungă „dușmanul” idealurilor românești, așa cum, făcînd aplicarea mecanică a unor teorii din arsenalul politologiei occidentale, ca și a unor teze euroasianiste, probabil și în scopul de a provoca prin radicalism, reacții tranșante, a afirmat-o Iurie Roșca.

După cum nu înseamnă nici că Rusia este alternativa. Tot așa cum SUA s-a dovedit a nu fi alternativa durabilă la URSS. În toate sistemele bipolare, contrariile dispar împreună.

În prezent, nu ne găsim însă, în ciuda atmosferei de război rece, într-o lume a ordinii bipolare, ci într-o dezordine multipolară care își caută un nou făgaș, reguli și structuri noi. În acest context, am apreciat eu, românii nu își pot găsi și nu au de ce își căuta salvatori la est sau la vest, și nici nu trebuie să își proiecteze viitorul obsedați de eșecurile sau amintirile trecutului, ci să caute a influența după puterile lor proiectarea și construirea ordinii în curs de a se naște, în așa fel încît în momentul în care principalii jucători ai globalizării multipolare vor ajunge la un acord, ei să nu le fie indiferenți, și cu atît mai puțin să nu se găsească cu aceștia în relații de adversitate.

7. Personal nu m-am referit la problema unirii cu Basarabia, întrucît, într-o scurtă prezentare a cărții, am socotit că alte teme se cer a fi subliniate cu prioritate. Alți vorbitori, care mi-au urmat la cuvînt, au făcut-o din diverse perspective.

Cei care au socotit că unirea nu este de actualitate au apelat la argumente de oportunitate, iar nu de moralitate, susținînd însă nu teza sovietică a moldovenismului, ci pe aceea geopolitică a două state românești. Era dreptul lor să o facă și nefiind vorba despre o dezbatere la masa rotundă, nimeni nu a putut reveni în discuție pentru o eventuală contra-argumentare. Evenimentul a dovedit, printre altele, tocmai nevoia organizării unei dezbateri pe asemenea subiecte.

Ei bine, aceste discursuri la niște lansări de carte au creat un deranj enorm în cercurile globalismului colonialist, antinaționale și antidemocrate. Înțelegînd, însă, că principalul curent al opiniei publice merge în altă direcție și că oricît de mincinoase ar fi atacurile împotriva celor implicați în evenimentele respective, ele le-ar putea aduce acestora un plus de vizibilitate și de simpatie, s-a apelat la o strategie periferică, fiind scoase la înaintare publicații obscure și ziariști de mîna a șaptea. Într-un limbaj care ar putea fi la fel de bine asemănat cu cel al fostei prese naziste sau bolșevice, nu doar cartea, ci și simpla prezență la lansarea ei au fost denunțate ca dovadă a rusofiliei și respectiv occidentalofobiei participanților la o manifestare calificată drept o diversiune specifică publicației Sputnik.

Remarca din urmă nu putea decît să mă amuze, amintindu-mi că numai cu o săptămînă înainte, participarea și discursul meu la lansarea cărții fostului ambasador SUA la București, Alfred Moses, intitulată „Jurnal de București; drumul României de la întuneric la lumină”, i-a făcut pe jurnaliștii de la Sputnik să evoce, cu abia disimulată malițiozitate, așa zisa „aroganță” pro-occidentală cu care l-am combătut în anii 1990 pe Alexandru Bîrlădeanu; cel ce din poziția de președinte al Senatului se opunea reformelor mele, chipurile mult prea conforme cu doctrina politică și economică euro-atlantică.

Printre reproșurile aduse de denunțătorii „conspirației dughiniste și putiniste” „deghizată” ca lansare a cărții lui Iurie Roșca, a fost și aceea că prezentarea care mi s-a făcut înainte de a mi se da cuvîntul a omis să menționeze că sunt penal și, desigur, se știe că penalii nu au dreptul să vorbească despre cărți (sic!). „Fără penali la lansarea cărților!”.

Nici asta nu era, însă, adevărat. Chiar dacă nu inițial, dar după aceea, faptul condamnării mele a fost invocat, dar ca o condamnare politică, ceea ce, cu siguranță, iarăși nu a plăcut. Și cum putea oare să placă autorilor unui articol autodefinitoiu și autocritic intitulat, într-o ridicolă formulare bilingvă, „Dezinformare și fake news”. Așa se întîmplă în epoca post-adevărului.

Nu aș fi reacționat la această dezinformare josnică dacă ecourile ei nu mi-ar fi parvenit pe canale care duc la diverse cercuri de putere și interese oculte interne și externe. Lor le dedic concluzia acestui articol: „Să nu credeți că dacă refuzați să vorbiți cu noi și ne-ați exclus din cercul ’românilor voștri vizionari’, înseamnă că ne-ați constrîns la tăcere și nu mai existăm. Există români, viață și istorie și în afara lumii voastre. Și atît timp cît rămînem consecvenți în apărarea cauzei noastre (care nu se vrea a fi neapărat împotriva voastră), vor fi tot mai mulți cei care ne vor căuta și vor veni lîngă noi. Astfel, într-o bună zi, după ce ne-ați tot izolat, veți ajunge a constata că voi sunteți de fapt cei izolați. Așa să ne ajute Dumnezeu!