Tărăboi lingvopolitic

Drepturile la exprimarea liberă a identităţii etnice, culturale şi lingvistice în Republica Moldova sînt garantate de Constituţie (art. 10.2). Exercitîndu-şi aceste drepturi, în anul 2004 2 011 403 de moldoveni, 8 189 de ucraineni, 3 279 de ruşi, 2 084 de bulgari, 1 274 de găgăuzi, 1 139 de români, ş.a., au declarat că limba lor maternă este limba moldovenească.

Constatînd că drepturile purtătorilor limbii moldoveneşti (2 029 847 în 2004 fără moldovenii din stînga Nistrului) decenii în şir se încalcă făţiş şi grosolan, Preşedintele Moldovei ales de popor Igor Dodon a purces la instaurarea normalităţii: la respectarea Constituţiei – la reafirmarea limbii moldoveneşti, a statutului ei istoric de însemn fundamental al naţiunii moldoveneşti.

Căci, cum a constatat şi analistul român Valentin Stan: «Faptul că cei mai mulţi dintre cetăţenii Moldovei se declară etnici moldoveni (şi purtători ai limbii moldoveneşti) este o realitate, iar opţiunea lor trebuie respectată» («22», martie 1995). În conformitate cu dreptul internaţional.

Aceşti primi paşi legitimi, chiar obligatorii în orice stat democratic şi de drept, au stîrnit un tărăboi mai dihai ca în Ferentari (sorgintea naţional-culturală a Bucureştiului)... O matroană, pătrunsă pînă în «străprofunzimi», a sărit ca friptă: «Cum, limba moldovenească?! Este, cică, alt program!..». Parcă nu ar şti că «limba română» se bagă pe gît nelegitim: nu există nici o lege, nici o hotărîre în această privinţă! Chiar şi Fecioara Maia de Risipeni a recunoscut că învăţătorii predau orice, ca «să nu fie învinuiţi că fac politică neromânească».

Un oarecare Munteanu, cu mutră de procurator nespălat, decorticat de atenţia Preşedintelui Moldovei pentru limba moldovenească, a chemat în ajutor un cirac din Bucureşti, care a debitat potlogării la o tv românească din capitala Moldovei... O teledivă de limbă rusă a rămas trăsnită, că «se mai discută despre limba moldovenească...».

Care discuţii, doamnă?! Cînd, cine a spus răspicat, hotărît: «Pînă aici, boaite făţarnice! Moldova e ţara noastră! Limba moldovenească este limba strămoşilor noştri, fondatori ai Moldovei! Nu vă place?!» «Căraţi-vă din arie/Cu tot cu cancelarie!» – Cum scria Andrei Lupan.

Chiar şi prim-ministrul, dădăcit de urologul din dreapta sa, a rămas năucit/nepriceput: cum limba moldovenească ar contribui la prosperarea economică? De parcă înhămarea sa în întuneric la cotiuga liberală, care mai ţine «alianţa», înscăunarea în partidul lui Diacov cel Veşnic, pupatul cu NATO-iştii la Bruxeles ar spori PIB-ul moldovenilor?!

Mare ruşine! Un prim-ministru nu-şi dă sama că ocrotirea demnităţii naţionale, protejarea drepturilor cetăţenilor adună societatea, care numai fiind consolidată poate scoate ţara din nevoi. Dînsul, ca prim-ministru, s-ar fi putut documenta şi ar fi aflat că mizeria, sărăcia, învrăjbirea şi dezbinarea la care am ajuns astăzi, au pornit de la impunerea în regim de force majore a limbii româneşti, a alfabetului românesc, a flagului românesc, a stemei româneşti... Un prim-ministru cultivat ar fi trebuit să ştie că limba o făureşte şi o denumeşte poporul. Acest adevăr nu-l poate înlătura toată românimea, nici Mişa Ghimpu, nici C.Fusu, nici Fecioara de Risipeni, nici chiar Brega-urologul... Un prim-ministru de treabă ar putea însuşi faptul că o societate se poate menţine întreagă numai ocrotind cu sfinţenie istoria, drepturile şi tradiţiile membrilor săi. Numai sprijinindu-se pe adevăr. Dacă nu-l cunoaşte, îi propunem pentru luminare.

Adevărul istoric despre limba moldovenească

«Demultişor deja Google a lansat serviciul ngram viewer. Google a scanat şi digitalizat 5,2 milioane (!) de cărţi (titluri) şi a decis să ofere gratuit statistica apariţiei cuvintelor sau frazelor întregi în istoria literaturii artistice, ştiinţifice şi de tot felul globale. Inserînd în cîmpul de căutare cuvinte sau expresii, separate prin virgulă, poţi compara popularitatea/frecvenţa acestora în diferite perioade şi prima menţionare a lor în literatură.

Mai ai şi opţiunea de a selecta din literaturile diferitelor ţări – de exemplu, literatura engleză americană, engleză britanică, franceză, chineză simplificată ş.a.m.d. Româna încă nu este, din păcate, dar în viitor o să apară. Ngram viewer este resursă incredibilă pentru lingvişti, istorici, antropologi sau orice om curios.

De dragul continuării discuţiei despre «adevărul istoric», am decis să efectuez căutări similare pentru sintagmele «limba română» şi «limba moldovenească» pentru a vedea care a fost menţionată prima în cele 5,2 milioane de cărţi scanate de Google.

Rezultatul pentru literatura americană este mai mult sau mai puţin la limită: «limba moldovenească» este pentru prima dată menţionată în 1812, iar «limba română» – în 1838, deci cu 26 de ani mai tîrziu. Trebuie să precizez că în căutare am utilizat diferite menţionări ortografice pentru română, pentru că şi americanii şi englezii au folosit mai multe în decursul istoriei – «Romanian language», «Roumanian language» şi «Rumanian language». Am folosit perioada 1800-prezent, pentru că mai devreme de 1800 americanii nu au menţionat în literatura lor nici o expresie.

Dar, mă rog, literatura americană în secolul XIX nu era foarte interesată de istoria Europei şi nici 26 de ani diferenţă nu e mare problemă, nu-i exclus că în cele 5 milioane de cărţi nu au nimerit exact acelea care ar fi întors rezultatul.

Să vedem ce spune literatura britanică. Totuşi, oamenii de ştiinţă britanici nu încetează să ne uimească zilnic cu descoperiri chiar în secolul 21. Este exclus ca ei să nu fi observat adevărul istoric, fiind centrul civilizaţiei umane în secolele 17 - 19. La fel am folosit cele trei variante ortografice, dar am pus perioada 1700 - prezent, pentru că britanicii au scris mai devreme despre limba noastră, care, repet pentru patrioţii înflăcăraţi care mă ameninţă pe forumuri – consider că este una şi aceeaşi (= are o formă literară comună).     Discutăm numai despre denumire (glotonim).

Prima menţiune a limbii moldoveneşti în literatura britanică apare în 1755, iar a limbii române - în 1810. Deja 55 de ani diferenţă, cu menţiuni multiple în această perioadă şi CU O DOMINAŢIE APROAPE CONSTANTĂ A SINTAGMEI «LIMBA MOLDOVENEASCĂ» pînă în 1856, cînd dispare pentru 100 de ani. (Apropo, «Wallachian language» tot e menţionată mai tîrziu – în 1785, dar de această denumire toţi demult au uitat aşa că nu are sens s-o necromantăm).

Cu britanicii e clar. Dar francezii? Ce spun francezii?

În literatura franceză situaţia e similară. «Langue moldave»/«lingua moldavorum» apare în 1801 (de fapt, în 1591, apoi în 1741...), «langue roumaine» – în 1845, 44 de ani mai tîrziu. (De fapt 254 de ani: 1591 şi 1845).

Se observă uşor că toate menţiunile denumirii de «limbă română» în cele trei literaturi apar după 1812 (cu o singură excepţie în 1810). În 1812 Basarabia a fost separată de Moldova, ea nu a participat după 1862 la procesele creării statului naţional România, elitele căruia AU INVENTAT şi instituţionalizat (prin şcoli, armată, legi, administraţie) denumirea «limba română».

Faptul că 86% din moldoveni consideră că limba lor maternă este «limba moldovenească» (vezi Q60 şi Q61 din Ethnobarometer in the Republic of Moldova, 2013. P. 30) nu înseamnă nici că sînt «moldovenişti primitivi», nici că sînt victimele rusificării (absurd!), nici că ar considera «limba moldovenească» drept diferită de «limba română».

Este evident că această persistenţă a denumirii – MOLDOVENEASCĂ vine din faptul că la momentul începerii proceselor creării statului naţional, denumirea de «LIMBĂ ROMÂNĂ» ÎNCĂ NU ERA INVENTATĂ. Iar perioada interbelică de 22 de ani nu a fost suficientă pentru integrarea populaţiei în ideologia şi limbajul românesc.

În loc să intre în jocul sovieticilor şi să considere «limba moldovenească» cumva opusă ideologic sau lingvistic «limbii române», elitele din ambele ţări ar face mai bine să accepte ambele denumiri pentru forma literară comună a limbii naţionale moldoveneşti şi a celei româneşti şi să înceteze alimentarea conflictelor inutile din cauza cărora pierd ambele ţări. Cui trebuies caravenele limbii române în sudul R. Moldova acum, în plin secol XX?

O soluţie elegantă ar fi ca în Constituţia României limba oficială să fie declarată – româna (moldoveneasca), iar în Constituţia Moldovei – moldoveneasca (româna).

Asta la sigur ar dezarma curentul ideologic minoritar românesc – 73 276 (2,2%, 2004), care doreşte separarea de conţinut a limbii, alimentată de o premeditată confuzie de termeni».

Pretenţii teritoriale româneşti în suman lingvistic

Informaţiile documentare reactualizate mai sus demonstrează faptul că denumirea (glotonimul, lingvonimul) limba moldovenească are o circulaţie universală, o vechime şi prioritate mult superioară faţă de tipul de vorbire al trăitorilor de la sud de Carpaţi, pentru care pînă în veacul XIX nu aveau un nume stabil. Complexul de inferioritate, invidia provocate de acest handicap (rămînere în urmă) alimentează veacuri de-a rîndul pizma şi chiar dispreţul ungrovlahilor/munteni (azi «români») faţă de realizările moldovenilor.

Limba maternă a moldovenilor, întîi de toate denumirea ei – limba moldovenească este defăimată, desconsiderată de cercurile revanşarde româneşti şi de slugoii lor din Chişinău. Eforturile înverşunate ale aiuriţilor «României Mari» la negarea simbolului de stat al Moldovei, semnul identificator fundamental al naţiunii moldoveneşti – limba moldovenească urmăresc un scop ocupant, declarat deschis: motivarea pretenţiilor teritoriale ale României asupra Republicii Moldova.

Fostul ambasador al României în Moldova Victor Bîrsan a declarat fără pic de ruşine: «Dacă n-ar exista o etnie şi o limbă moldovenească, n-ar exista necesitatea existenţei unui stat moldovenesc, iar teritoriile anexate (???) ar trebui să fie redate (???) României» (Mesagerul, 10.02.1995 г.).

Toată lumea cultivată ştie despre existenţa multiseculară a moldovenilor şi a limbii moldoveneşti. Numai elitele româneşti (politice, ştiinţifice, publicistice-hămăitoare) nu ştiu de aceste «adeverinţi cunoscute» (D. Cantemir). Le amintim încă o dată, completînd şi precizînd mărturiile documentare, răspîndite de Google.

Limba moldovenească – fenomen multisecular, universal

1. 1591: Moldauische Sprasche, documentele lui P.Şchiopu, Tirol, 1591 г.;
2. 1591: Lingua moldavorum, la J.-A.Thuanus, Histoires..., Franţa, 1591;
3. 1628: Lingua moldavorum, în Catalogus recenset linguas..., I. Alschtedt. Germania, 1628;
4. 1697: Alphabetum Moldavorum... la Edward Bernard, Catalogi librorum... Oxania (Anglia), 1697;
5. 1716: Moldava lingua, linguae moldavicae, vocabula moldavorum, moldavorum lingua, moldavis lingua, vocabula moldavis, moldavicussermo, moldavus sermonem, moldavorum litterae, moldavica lingua, moldavorum historicus la D.Cantemir. Descriptio Moldaviae. Berlin, 1716;
6. 1717: лимба молдовеняскэ la D.Cantemir. Хроникул... P. 363 (Petersburg);
7. 1734: молдавский язык la Antioh Cantemir (Rusia);
8. 1741: L’idiome moldave în Livre historique..., 1741, Franţa;
9. 1745: Idioma moldavorum la Onufrie, misionar (Lvov,1745);
10. 1771: moldauischen Sprache în D.Cantemir Descriptio Moldaviae. Berlin, 1771;
11. 1787: Moldauische Sprache laGoethe,Călătorie în Italia;
12. 1824: La langue moldave la d’Hauterive. Tableau de Moldavie. Paris, 1824;
13. 1831: «Limba moldoveneacă şi limba valahă» la I.Zucker. Bessarabien... Frankfurt, 1834;
14. 1832: Moldauische Sprasche la F.Schneidawind. Nurnberg, 1832.

«Expresia «limba românească» apare în Valahia în 1838» (V.Arvinte. Român, românesc, România. Bucureşti, 1983. P. 38). Abia în prima jumătate a veacului al XIX-lea!

Limba moldovenească se studiază din secolul XVII:

1. Despre limba noastră moldoveneascăde Gr.Ureche, 1635,
2. Despre limba moldovenească sau rumînească de Miron Costin, 1677,
3. De lingua moldavorum de D.Cantemir, 1716,
4. De litteris moldavorum de D.Cantemir, 1716,
5. Despre limba moldovenească şi limba valahă de I.H.Zucker, 1831; traducere din germană de N.Iorga.

Cronicile muntene - de toate 6 (3 consacrate lui C. Brîncoveanu) nu pomenesc nici o dată despre vreo careva «limbă românească».

Denumirea «limba românească», nefiind larg cunoscută pînă la începutul veacului XX, ca şi numele de «România», oficializat abia în 1878, sînt expresii de uz intern, intensiv propagate şi din răsputeri îmflate (prin şcoli, armată, legi, mijloace administrative), rămînînd în afara circuitului ştiinţific european.

Dicţionare ale limbii moldoveneşti

1. Lexicon moldovenesc (Catastiful mănăstirii Galata, 1588),
2. Греко-славяно-молдавско-латинский словарь Николая Милеску-Спатару, 1672,
3. Vocabulario italiano – moldavo, 1719 deSilvestro Amelio.

         Despre careva dicţionare ale limbii ungrovlahe/munteneşti nu există informaţii...

«...Limba românilor se numea valahă»

«Domnii din Dieta (adunare legislativă) de la Cluj voiesc să vadă născută (anii 50, sec. XIX) o limbă de cancelarie şi acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă oficială a ţării nu e nevoie. Căci noi avem deja o limbă a ţării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricit ne-am suci şi ne-am învîrti noi, naţiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Aceasta este realitatea...

Această realitate nu poate fi contestată. De îndată ce se întîlnesc doi cetăţeni de naţionalităţi diferite şi nici unul nu cunoaşte limba celuilalt, de îndată limba valahă le slujeşte de tălmaci. Cînd faci o călătorie, cînd te duci la iarmaroc, limba valahă o cunoaşte oricine.

Înainte de a face încercarea dacă cineva ştie limba germană sau celălalt cea maghiară, conversaţia începe în valahă. Cu valahul oricum nu poţi altfel sta de vorbă, căci de obicei el nu vorbeşte decît în graiul lui. E explicabil: ca să înveţi limba maghiară sau cea germană, ai nevoie de cursuri şcolare; limba valahă o înveţi singur, pe stradă în contactul zilnic cu oamenii.

Uşurinţa învăţatului ei nu sînt numai în marele număr de cuvinte latineşti, pe care acest popor le-a adoptat odată cu contopirea sa cu coloniştii romani şi care nouă, transilvanilor, ne sînt precunoscute datorită educaţiei noastre în spirit latin de pînă acum, ci şi prin faptul că viaţa însăşi ne pune zilnic în contact cu acest popor numeros... Azi se prinde de tine un cuvînt, mîne altul şi după o vreme observi că poţi vorbi româneşte, fără ca, de fapt, să fi învaţat.

Chiar dacă cuiva nu-i va fi atît de uşor învăţatul ei, se recomandă să o facă, din mii şi felurite motive. Vrei să discuţi cu un valah, trebuie să foloseşti limba lui, dacă nu vrei să te alegi cu un «Nu ştiu!» ridicat din umeri (...)» (Stephan Ludwig Roth. Der Sprachcampf in Siebenburger. Eine Beleuchtung de Woher und Wohin. Kronstadt/Braşov, 1842. S. 47 - 48)».

O descoperire: mai multe «limbi române»?!

«Aşadar limba română (?!) din Muntenia şi Ardeal se numea valahă... Denumirea de limbă română e o convenţionalitate.

Limba română (?!) din Moldova se numea moldovenească. La denumirea ei de astăzi (?!) s-a ajuns în urma unei înţelegeri» (V.Mihail. Dacă limba românilor se numea valahă, de ce limba moldovenilor trebuia să se numească română? Noi contribuţii la denumirea ştiinţifică a limbii//Săptămîna. 4.07.2008).

Concluziile («Aşadar: ...) sînt mai degrabă nişte descoperiri, care ar avea nevoie de unele precizări. Nu este limpede: cum, dacă «se numea valahă», în Muntenia şi Ardeal, limba se numea română? Dacă «denumirea de limbă română e o convenţionalitate»/învoială, nu este clar: cînd, unde, cine cu cine s-a tîrguit la botez...

Dacă în Moldova «limba se numea moldovenească, cum adică se numea limba română?!».

O adevărată descoperire este şi declaraţia: «La denumirea ei - limbii moldoveneşti - de astăzi (?!) s-a ajuns în urma unei înţelegeri». Din păcate, exegetul tăinuieşte cum se numea limba moldovenească înainte de «astăzi», pînă la misterioasa «înţelegere». Rămîne taină: cînd, cine cu cine a bătut palma? Cine cu cine s-a tocmit pe la spatele moldovenilor să-i lumineze: cum să-şi numească limba maternă.

Pentru documentare: denumirea de limbă moldovenească este atestată scris cu vreo trei secole înainte de Şcoala ardeleană (sf. sec. XVIII - începutul sec. XIX), cu mult înainte de Centrul de românizare sforăitoare (camuflat «universitate») din Bălţi. Pentru a-şi numi limba maternă moldovenească moldovenii niciodată, nicicînd nu au avut nevoie de «înţelegere» cu cineva, de învoiala cuiva.

Declaraţiile dlui V. Mihail inspirate de lucrarea lui S.L.Roth se plămădesc într-o altă adevărată descoperire: existenţa mai multor limbi române: vlahă, valahă, moldovenească. Evident: din punct de vedere extralingvistic (cauze de ordin istoric, social-economic, politic şi cultural). Din acest punct de vedere denumirile din Contribuţia dlui V.Mihail nu par a fi adecvate. Mai la obiect ar fi, după noi: «Limba neolatină (vezi C.Tagliavini şi alţi lingvişti savanţi adevăraţi) din Muntenia şi Ardeal se numea valahă». «Limba neolatină din Moldova se numea şi se numeşte moldovenească».

Pînă la Contribuţia exegetului citat aceste idiomuri, plus dalmata dispărută, făceau parte din grupul de limbi neolatine răsăritene (Vezi C.Tagliavini, Al.Graur, E.Petrovici, F.Folsom, B.Cazacu ş.a.). Deşi trebuie să recunoaştem că principiile şi criteriile de clasificare a limbilor neolatine, ca şi nebuloasa problemă a delimitării «limbă - dialect», rămîn în dezbateri continue...

Moldoveneasca - «limbă internaţională»

Nici vorbă, trebuie să fim mult şi sincer recunoscători dlui V.Mihail pentru Contribuţia sa la denumirea limbii: introducerea în circuitul ştiinţific a studiului lui S.L.Roth Lupta lingvistică în Ardeal..., de unde am aflat de rolul de limbă de comunicare a valahei între naţionalităţile din regiune.

Ar fi locul să menţionăm aici şi rezistenţa moldovenilor, dîrzenia lor de a-şi impune limba, obiceiurile naţiunilor conlocuitoare. Unul dintre ultimii observatori ruşi ai vieţii din «Basarabia», directorul învăţămîntului din aceasta provincie V.Butovici scria în 1916:

«Astăzi, după o sută de ani de dominaţie rusă, limba care serveşte de limbă internaţională în raporturile dintre diferiţi reprezentanţi ai raselor ce populează provincia nu este limba rusă, ci cea moldovenească. Această limbă exercită un fel de atracţie asupra reprezentanţilor raselor cele mai diverse care locuiesc în gubernie şi care înlocuiesc de bună voie propria limbă cu cea moldovenească, pe care o vorbesc chiar în familie, astfel încît ei se transformă rapid în moldoveni. În felul acesta procesul de deznaţionalizare (a alolingvilor) avansează rapid» (В.Бутович. Материалы для этнографической карты Бессарабской губернии. Киев, 1916. С. 22).Această afirmaţie cunoscută mai demult ar putea aduce o anumită contribuţie la potolirea celor specializaţi în îmflarea sperietoarei numite «rusificare».

De altfel, despre «atracţia limbii moldoveneşti» asupra celor din Valahia şi Ardeal a scris încă în 1716 şi D. Cantemir. Savantul-enciclopedist constata: «Locuitorii Valahiei şi Transilvaniei au aceeaşi limbă ca şi moldovenii, dar (...) ei urmează atît limba cît şi ortografia moldovenească, recunoscînd deci prin aceasta, că moldoveneasca este mai curată decît a lor, chiar dacă antipatia dintre moldoveni şi valahi îi împiedică să spună deschis acest lucru» (D.Cantemir. Descrierea Moldovei. Bucureşti, 1973. P. 367).

Voinţa noastră de a fi vorbitori de limbă moldovenească

Sentimentul apartenenţei la comunitatea etnică/lingvistică moldovenească, conştiinţa de sine etnolingvistică a moldovenilor – MOLDOVENISMUL, în alţi termeni: sentimentul naţional al moldovenilor; spiritul MOLDOVENESC (precum românismul este ... al românilor; romismul este ... al romilor; rusismul/русскость este ... al ruşilor etc., ş.a.m.d., и др.) este expresia voinţei de a fi. Ea nu este din născare (rom.: nativă). Ea se însuşeşte odată cu laptele mamei, apoi se cultivă, se înrădăcinează în mediul în care individul devine cetăţean. Astfel fiecare se numeşte pe sine cum vrea. Ştiinţa, savanţii tare învăţaţi din Chişinău, mai ales din Bălţi, inclusiv de pe Dîmboviţa, nu au nici o contribuţie în treaba asta strict individuală.

«Aşa e şi cu denumirea limbii. Fiecare o numeşte cum vrea.» – Subliniază apăsat un adevăr vechi dl V. Mihail.

Dacă aşa este... Dacă limba moldovenilor «contopindu-se cu naţionalitatea lor» (B.P.Haşdeu), de prin veacul al XIII-lea se numeşte moldovenească,

Dacă denumirea limba moldovenească: lingua moldavica/sermone moldavicae, moldauische Sprache, la langue moldave, iezyk woloskii, молдавский язык se documentează scris din secolul XVI în izvoare din diferite ţări, nu numai europene,

Dacă despre limba moldovenească s-au scris şi se scriu din veacul XVII studii în limbile moldovenească, latină, germană, polonă, rusă,

Dacă limba moldovenească este fixată în lexicoane, este tălmăcită în dicţionare din 1588, 1672, 1719,

Dacă limba moldovenească se oficializează din 1818 (în Moldova dintre Prut şi Nistru), din 1831 (în Principatul Moldovei), devine limbă de stat a Republicii Moldova, consfinţită prin acte guvernamentale, articole de Constituţie din 1918, 1958, 1989, 1994,

Dacă bogăţia şi diversitatea lexicală, muzicalitatea sonurilor, diminutivelor, într-un cuvînt – posibilităţile nemărginite de exprimare artistică a limbii moldoveneşti, înveşnicite de I. Neculce, V. AIecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, M. Sadoveanu, Alexei Mateevici, N. Labiş, Victor Teleucă, Gr.Vieru, Ion Druţă, care au statornicit prioritatea cultural-estetică, «primatul idiomului moldovenesc» faţă de cel valaho-muntenesc, şi care a fost fundamentat în chip de netăgăduit de G. Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Al.Rosetti, Iorgu Iordan, Calistrat Hogaş, M. Sadoveanu, de Radu Rosetti (În chestia limbii literare, 1913) şi chiar de V. Mîndîcanu, care încă în 1985 demonstra o convingere de granit: insistînd asupra «procesului dialectic al dezvoltării, îmbogăţirii şi ÎNFLORIRII LIMBII MOLDOVENEŞTI literare contemporane», «incoruptibilul V. Mîndîcanu» (Ţara, 27.07.2000) în ipostază de demiurg a tras concluzia irevocabilă, definitivă:

«Am ajuns la un asemenea stadiu de dezvoltare social-culturală, cînd LIMBA MOLDOVENEASCĂ este sau devine capabilă să exprime cu uşurinţă şi precizie cele mai adînci noţiuni de civilizaţie, complexitatea şi avîntul întregii noastre vieţi» (Literatura şi Arta, 31.10.1985).

«Aşa a spus V. Mîndîcanu» (Vlad Pohilă. Glasul Naţiunii, iulie 1995).

Dacă astăzi (2017) ca şi pe parcursul a mai bine de 700 de ani, cei vreo 3 000 000 de moldoveni (inclusiv din stînga Nistrului, din Ucraina) fiecare vrea şi îşi numeşte limba maternă MOLDOVENEASCĂ,

De ce LIMBA MOLDOVENILOR trebuie să se numească «română»?!

Este concludentă şi curajoasă în acest sens concluzia judicioasă a dlui V. Mihail, că «nu conţine (aici: termenul limba moldovenească) absolut nici un gram de adevăr ştiinţific». Desigur! Căci limba o făureşte, o denumeşte şi o păstrează poporul.

O lucrătură cărturărească: «limba românească»

Termenul «românească» este o lucrătură tîrzie, cărturărească. Spre deosebire de noţiunile vechi rumun/rumîn - «şerb, iobag», rumînie «şerbie, iobăgie», «forma cu - o- (român, românesc)... este savantă: cuvîntul a fost apropiat de romanus de către cineva (???), care putea stabili acest raport de filiaţie (???)». Vezi V. Arvinte. Român, românesc, România. Bucureşti, 1983. P. 38.

«Expresia „limba românească” apare în 1838» (Biblioteca analitică a limbii române literare. 1780 - 1886. Bucureşti, 1972. P. 225).

«Forma rom (cu o) este folosită (accidental) pe la 1839...) (V. Arvinte. Român, românesc, România. P. 46).

Aceste dovezi documentare scrise, şi altele, pun la îndoială afirmaţia domnului V. Mihail cum că «termenul limba română» nu ar avea suport ştiinţific. Dimpotrivă. Termenul «limba română» este o lucrătură curat ştiinţifică (cărturărească, artificială, propagandistică)...

Încă în 1972 faimosul românolog al romanităţii româneşti românizate Adolf Armbruster, autorul faimoasei monografii Romanitatea românilor trăgea concluzia: Noţiunile «român», «limba română» «nefiind ancorate în conştiinţa populară, ci un rezultat al lecturii operelor umaniştilor străini, nu fac parte din fondul autohton al conştiinţei romanităţii la români» (A.Armbruster. Romanitatea românilor. Ed. a II-a. Bucureşti, 1993. P. 205).

Pentru amuzament: pe aceeaşi pagină, referindu-se «la capitolul intitulat Pentru limba noastră moldovenească din Letopiseţul Ţării Moldovei (1635) de Gr.Ureche», A.Armbruster scrie că cronicarul moldovan ar «demonstra latinitatea „limbii române”» (???).

Este oricum deşănţat faptul că dl V. Mihail, tirajînd consecvent numeroase şi diferite mărturii de netăgăduit privind originalitatea, individualitatea etnolingvistică, cultural-istorică a poporului moldovenesc, nu osteneşte să deplîngă amar «criza identitară» a moldovenilor. Se are în vedere, probabil, lipsa de dovezi ale conştiinţei de sine naţionale la moldoveni: Nu ştiu ce-i cu dînşii! Nişte rătăciţi!...

În aceeaşi manieră domnia sa se declară, pe de o parte, atlet al românismului/românizării - condiţia de bază a «unirii», pe care, pe de altă parte, o respinge categoric.

Venind cu «noi contribuţii» la ceea ce se ştia demult şi anume că «limba în Muntenia şi Ardeal se numea valahă», dl V. Mihail afirmă (cu orice ocazie, cu orice prilej): «cred că ar trebui să-i zicem română» (nu numai el, dar şi ceilalţi).

Mă rog... Dreptul la exprimare liberă este garantat. Mai ales (sau numai) atunci, cînd «ai gazeta la mînă» (Gh. Şincai).

Totuşi am fi curioşi să ştim, dacă «85% de vorbitori de română» cuprind şi milioanele de moldovofoni... Ce o fi însemnînd oare hiperintelectualele forme identitar/ră, pe care DGLR (1987), DEX (1998), DEI (1999), DOR (2000) nu le atestă? Cine a interzis sintagma conştiinţa (de sine) naţională?..

«Românul este dăştăpţi»

Aşadar, în numele îndreptăţirii expansionismului românesc, motivării pretenţiilor teritoriale faţă de Moldova, elitele româneşti (politice şi chiar ştiinţifice) recurg la cele mai josnice procedee. Neagă fără ruşine realităţile demult statornicite, general acceptate şi umflă în mod obraznic propriile născociri şi minciuni gogonate. O recunosc şi românii de calitate: «Ştiinţele sociale şi umane au fost brutal reorientate spre falsitate şi minciună grosolană» (Lumea № 8, 1996). «Sînt puse în circulaţie idei false referitoare la istoria României ori a limbii româneşti» (România literară № 19, 2003).

Încercările neputincioase, ridicole de a ascunde adevărul sau, cum scria D. Cantemir, «de a lipi soarele cu tină, de a căptuşi ceriul cu palma» au tradiţii vechi la ungrovlahi/munteni (azi «români»). Încă în 1716 cronicarul muntean C. Cantacuzino (stolnicul) mărturisea: «...Am ispitit şi am văzut că de cestea ţări (Moldova şi Ungrovlahia şi limbile lor) măcară cari-s mai aproape de acei scriitori, însă multe greşeli sînt... Unele (limbi) care nu sînt («rumînească») zic că sînt, altele care sînt - moldovenească - le tac» (Cronicari munteni, 1988).

Cu toate că limba moldovenească se documentează scris din veacul XVI, de atunci recunoscută în întreaga Europă ca limbă a moldovenilor, fondatori ai Statului Moldovenesc, Enciclopedia (?!) limbii româneşti (Bucureşti, 2001) PORECLEŞTE limba naţională a moldovenilor - LIMBA MOLDOVENEASCĂ: «fals statut şi glotonim impropriu, atribuite de lingvistica sovietică şi de unii lingvişti ex-sovietici limbii române din fosta URSS...».

Are mare dreptate marele român, clasicul literaturii româneşti I.L. Caragiale:

Românul este dăştăpţi!

Vasile STATI, candidat în ştiinţe filologice, doctor în ştiinţe istorice