”...Escu”, de Tudor Mușatescu, sau ”București și Chișinău, împreună prin Teatru”

Mihai CONȚIU

Referindu-mă cu strictețe doar la teatru, pînă în 1990, eram la curent cu absolut tot ceea ce se întîmpla în arta teatrală și cinematografică românească și internațională. În acest context, am fost în relații prietenești cu mari personalități din teatrul și filmul românesc de pînă atunci. Începînd cu 1990, destinul ”bine calculat” m-a purtat prin labirinturile unor cîteva ocupații care nu aveau nici o legătură cu arta teatrală. Prin urmare, sunt absolut străin, în general vorbind, de evoluția teatrului și filmului românesc de după 1990. La fel, nici pe actorii care s-au afirmat pe parcurs nu-i cunosc și nu-i pot aprecia atîta timp cît nu i-am văzut pe scîndura scenei.

Am rămas cantonat, îmbătrînit, în amintirile marilor spectacole și filme în care au jucat actori și actrițe de o valoare excepțională, o perioadă în care teatru românesc era recunoscut și apreciat în întreaga lume, cînd mari regizori români erau invitați să regizeze spectacole la cele mai prestigioase teatre din Europa și SUA. Aici este suficient să-i amintesc pe Liviu Ciulei, Dinu Cernescu, Andrei Șerban, Lucian Giurchescu, David Esrig, Vlad Mugur și mulți alții.

”...Escu”, mereu în actualitate

Rîndurile pe care urmează să le scriu pot părea tardive, în raport cu un eveniment excepțional la care am participat în seara zilei de 21 Septembrie 2024. Mă refer la  deschiderea stagiunii Teatrului National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale cu piesa ”...Escu”, de Tudor Mușatescu. Regia spectacolului este semnată de către Alexandru Grecu, fondatorul acestui teatru, și Cristian Șofron, actor și regizor român. Această producție teatrală se înscrie într-un proiect intitulat ”București și Chișinău, împreună prin Teatru”, care fusese demarat cu un an în urmă. În acest context, Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale din Chișinău și Teatrul ”Stela Popescu” din București, sub îndrumarea regizorală amintită, au pus în scenă piesa ”...Escu”, de Tudor Mușatescu, cu distribuții mixte – actori români și moldoveni, distribuții paralele care joacă, pe rînd, la date diferite, în același spectacol. Vorbesc despre ”tardivitate” deoarece nădăjduiam să-mi fac timp să (re)văd acest spectacol și cu cea de-a doua distribuție, în care rolurile sunt interpretate de alți actori.

Prima dată am văzut acest spectacol cînd mulți dintre actorii actualei distribuții erau copii ori nu se născuseră. ”...Escu” a fost montat la Teatrul Giulești (actualul Odeon), la sala Majestic, în 1972, în regia marelui regizor Dinu Cernescu, cu o scenografie semnată de uriașul regizor Liviu Ciulei. După cîțiva, am văzut și eu acest spectacol.

A fost o distribuție de zile mari, fiind suficient să amintesc că în rolul Decebal Necşulescu juca excepționalul actor polivalent Ştefan Bănică senior, iar rolul lui Iorgu Langada a fost interpretat de marele și inegalabilul Ştefan Mihăilescu-Brăila. A fost un regal actoricesc! Atunci, credeam că nu voi mai vedea vreodată o altă punere în scenă mai strălucită a acestei piese. Firește că aveam să mă înșel. Actori talentați, excepționali se nasc mereu, la fel și viziunile regizorale față de mari piese de teatru jucate acum 50, 30, 10 ani și în prezent, dar care vor fi montate și în viitor. Din cîte știu, cel puțin în București, această piesă a mai fost pusă în scenă la Teatrul de Comedie și la Teatru Mic.

”...Escu” regizat și ”rafinat modern” de Alexandru Grecu și Cristian Șofron este alt ”...Escu” decît cel regizat de Dinu Cernescu în 1972, însă, valoric – regizoral, interpretativ, scenografic, coregrafic și muzical –, ambele sunt de o excepționalitate copleșitoare. Fiecare dintre cele două puneri în scenă, în timpi diferiți, ne redau aceeași epocă pe care noi o înțelegem cum a fost ”odată”, dar, simultan, regizorii și actorii ne sugerează clar actualitatea lui ”odată”. Această performanță artistică le-a reușit de minune regizorilor Alexandru Grecu și Cristian Șofron și extrem de talentaților actori din distribuție.

Nu numai regizori, dar și o distribuție de zile mari

După cum am aflat, Proiectul ”…ESCU – BUCUREȘTI ȘI CHIȘINĂU, ÎMPREUNĂ PRIN TEATRU” este finanțat de Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova. Vizionînd spectacolul, continui să aplaud și acum acest proiect!

Mă simt obligat și mi se pare de bun simț să dau citire distribuției mixte moldo-române a aceste reprezentații:

Decebal Necșulescu – Pavel Bartoș și Arcadie Răcilă, Iorgu Langada – Viorel Păunescu și Ion Grosu, Traian Necșulescu – Cristi Neacșu și Alexandru Crîlov, Generalul Stamatescu – Sorin Aurel Sandu și Viorel Cornescu, Platon Stamatescu – Alexandru Floroiu și Daniel Ciobanu, Bébé Damian – Cătălin Frăsinescu și Eugen Matcovschi, Amélie – Irina Cărămizaru și Ludmia Gheorghiță, Miza General Stamatescu – Manuela Hărăbor și Elena Oleinic, Nina Damian – Crina Matei și Irina Rusu, Un comisar – Daniel Filipescu și Pavel Lupăcescu, Fane – Dorin Enache și Constantin Ghilețchi, Pișlică – Petru Șuțu și Damian Donos, Mitzi – Ana – Maria Ivan și Olga Anghelici, Manole – Florentin Munteanu și Artiom Oleacu, Ana – Cristina Marin Neagu și Ira Cazac, Alegătorii - Petru Șuțu, Dorin Enache, Damian Donos, Constantin Ghilețchi.

Subiectul piesei

”...Escu” este o comedie a cărei acțiune se desfășoară în perioada interbelică, nu cu mult înainte de instaurarea regimului comunist în România, eveniment anticipat încă din debutul operei. Primele scene din piesă îi au ca protagoniști pe Decebal și pe socrul lui Iorgu Langada. Decebal ține morțiș să intre în Parlament. Între cei doi are loc o discuție tensionată deoarece Decebal pune presiuni asupra socrului ca să-și schimbe culoarea politică. Langada refuza cu încăpățînare să treacă la socialiști, în pofida faptului că, pentru ginerele său, trecuse și de la conservatorism la liberalism, în funcție de cine se aflase la putere. Pe parcursul piesei, asistăm la aviditatea cu care luptă pentru putere personajul Decebal, un individ oportunist, lipsit de scrupule și cu deprinderi specifice politicienilor din acea perioadă. În final, Decebal ajunge politician.

Acest tablou politic din perioada interbelică a fost adus într-o actualitate formidabilă, identificabilă cu ușurință în modelele politice de astăzi, de către întreaga echipă artistică mixtă de la Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale din Chișinău și Teatrul ”Stela Popescu” din București.

Pavel Bartoș, un actor total

În reprezentația văzută de mine în seara zilei de 21 Septembrie 2024, rolul lui Decebal Necșulescu a fost jucat de către actorul român Pavel Bartoș, care a reușit să mă farmece teribil, să mă facă să nu mă gîndesc nici o clipă la vreo comparație între el și Ștefan Bănică senior, care interpretase și el acest rol în spectacolul văzut anterior de mine. Bartoș a fost o adevărată revelație. După atîți ani de cînd m-am îndepărtat de spectacolele de teatru, descopăr, în Bartoș, un actor cu un talent și o forță interpretativă complexă, excepțională, un actor care-mi amintește de ”vechea gardă” nemuritoare.

V-am spus că nu-i cunosc deloc pe actorii români afirmați după 1990. La TV nu mă uit, iar pe Bartoș îl știam din singura emisiune TV pe care o urmăresc pe computer – Românii au talent. După ce am văzut ”...Escu”, am rămas uluit de cît de mult talent au românii și prin Pavel Bartoș. Trăiește fiecare clipă pe care o joacă cu o ușurință și o naturalețe specifice marilor actori cu talente copleșitoare; are instinctul artistic nativ, însoțit de un incontestabil talent, de a crea și reinventa mișcări și expresii care sunt sigur că nu întotdeauna seamănă ”matematic” între ele de la un spectacol la altul. Am urmărit cu atenție interpretarea lui Bartoș și am văzut în el nu doar un maestru al improvizației, ci și un actor profesionist care, în pofida tentațiilor, știe să nu fie cabotin, iar acesta este un amănunt destul de semnificativ, definitoriu. În egală măsură, raportîndu-mă la acest rol, prin mici părticele interpretative, cu detașare vorbind și scriind, talentatul actor Bartoș îmi aduce aminte, în egală măsură, și de Bănică, și de Brăila, și de Papaiani, dar și de Nino Anghel, ca să mă refer strict la cei pe care pe care i-am cunoscut și mi-au fost prieteni mai vîrstnici. Și de la Bartoș se poate deprinde arta actorului, dacă, bineînțeles, ai și talent!

Notam mai sus că nu-i cunosc pe actorii români afirmați după 1990. Se înțelege că nici pe cei moldoveni nu-i cunosc. În acest context, îmi este dificil să mă refer nominal la ceilalți actori din distribuție, mai cu seamă că pentru fiecare rol sunt distribuiți doi actori și două actrițe. Singurul nume cunoscut de mine dintre ceilalți actori este, se înțelege, actrița româncă Manuela Hărăbor, dar ea nu a jucat în reprezentația văzută de mine. Luați fiecare în parte, însă, absolut toți actorii din distribuție se ridică la nivelul interpretativ ”orchestrat” de Bartoș, iar acest lucru reflectă pe deplin performanțele Școlii moldovenești de teatru.

Am văzut acest spectacol într-o sală de teatru plină cu spectatori de toate vîrstele, în care erau și foarte mulți tineri, ceea ce înseamnă că rețelele sociale nu-i anulează chiar pe toți oamenii dornici să asiste pe viu la mari creații teatrale.

Grecu și universalitatea artei teatrale

Rîndurile care urmează sunt o consecință a unor observații răutăcioase și ignorante ale unora de la care aveam mai multe pretenții, potrivit cărora scriu exagerat despre Alexandru Grecu. Nu este deloc adevărat. Știu cu ce ”se mănîncă” teatrul!Nu sunt prieten cu Sandu Grecu, ci doar pe Facebook, în sensul în care viețile noastre sunt paralele, nu ne întîlnim amical ca să discutăm ori să ne relaxăm și tot așa. Intersectările noastre personale se pot număra pe degete.

Prima dată am fost la un spectacol la ”Satiricus” la invitația prietenului meu Nicolae Esinencu, căruia i se pusese în scenă spectacolul ”SRL Moldovanul”, publicîndu-i și o cronică în Literatura și Arta, și atunci l-am văzut pentru prima dată pe Sandu Grecu. A doua oară am fost invitat de către prietenul Andrei Burac căruia ”Satiricus” i-a montat piesa ”Ispitirea lui Iuda”, despre care am scris, după care am mai fost la trei spectacole, penultimul fiind ”Ciuleandra”, iar ultimul este cel despre care am scris mai sus. Cu toate acestea, am urmărit cu mare atenție, în ultimii 28 de ani, evoluția fenomen a Teatrului National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale, atît pe plan național, cît și internațional, iar asta ca bătrîn cunoscător al fenomenului teatral. Impresiile și constatările pe care le-am avut și făcut despre Sandu Grecu și ”Satiricus”, de-a lungul timpului, mi-au fost confirmate de mari personalități în domeniu și despre care Grecu nici nu știe.

Sandu Grecu nu a moștenit de la cineva acest excepțional teatru ca să-l conducă, așa cum se întîmplă la teatrele finanțate de Stat și a căror conducători sunt numiți pe criterii politice, ci este un proiect personal al vieții sale, un proiect pe care a reușit să-l ducă pe culmi artistice performante greu de egalat. Grecu este un altfel de Matei Millo al teatrului românesc, unul modern și cu infinit mai multe și grele provocări. Fiind un artist total, a înțeles foarte bine ce înseamnă universalitatea artei, a culturii. Sub acest resort, a făcut ca proiectul vieții sale – Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale – să intre în universalitate, prin proiecte singulare și comune cu teatre din alte Țări, prin turnee triumfătoare pe alte meridiane ale lumii și prin recunoașterile internaționale de rigoare.

Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale, după cum veți vedea, nu este doar o parte însemnată, copleșitoare și recunoscută a teatrului românesc, ci și pe plan cultural-teatral internațional. Pe data de 19 Decembrie 2024, Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale și-a aniversat 34 de ani de la prima reprezentație. În toți acești 34 de ani, au fost puse în scenă peste 100 de spectacole. Numai în Republica Moldova, s-au jucat peste 9.000 de spectacole, la care au fost prezenți circa 4.000.000 de spectatori.

Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale a efectuat turnee în 21 de Țări, dintre care amintim România, SUA, Suedia, Franța, Germania, Ungaria, Olanda, Belgia, Anglia, Grecia, Italia, Bulgaria, Polonia, Elveția, Irak, Ungaria, Belorusia, Ucraina, Rusia, Uzbekistan, Kazahstan, Georgia... Aici este vorba despre peste 380 de reprezentații susținute.

Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale are în palmares peste 60 de premii naționale și internaționale și a efectuat două turnee cu titlul de Pionierat în SUA (New York, Bridgeport,) și Irak (Bagdad, Babilon).

În palmaresul său, acest teatru a reușit realizarea a nouă proiecte de excepție greu egalabile, iar acestea sunt: “Integrala Caragiale”, “Promovarea dramaturgiei contemporane din RM “, ”Teatrului social în societatea contemporană”, “Festivalul Internațional de teatru Satiricus” (FESTIS) 6 ediții, “Gala Premiilor Teatrului ”Satiricus”, Proiectul “Unire prin Cultură”, Proiectul “Caragiale să ne judece”, “Colecția de carte Satiricus”(21 volume), Proiectul “Aleea Celebrităților Satiricus”, Proiectul ”Coproducții Internaționale” (3 coproducții) și, de asemenea, a mai participat în multe alte proiecte naționale și internaționale.

După cum lesne ați înțeles, proiectul vieții lui Sandu Grecu este o marcă prestigioasă recunoscută nu doar în Republica Moldova, ci și în lumea internațională a teatrului. Prin urmare, aici nu-i vorba despre laude deșarte, ci despre o pagină importantă, esențială de istorie a teatrului scrisă de proiectul vieții lui Sandu Grecu – Teatrul National ”Satiricus” Ion Luca Caragiale!  

Într-o încheiere (auto)critică: Toma Caragiu despre criticii și critica spectacolelor de teatru

”Apreciată în raport cu critica lucrărilor dramatice, critica spectacolului de teatru a rămas ceva mai în urmă. Cauzele rămînerii în urmă sunt destule, dar cea principală mi se pare a fi că majoritatea criticilor nu cunosc în amănunțime actul creator al spectaco­lului și, lucru mai grav, îl urmăresc cu suficientă superficialitate. Mi se pare că vizionarea unui spectacol doar o singură dată este neîndestulătoare şi sunt destui critici care fac acest lucru.

Spectacolul de teatru, cred eu, are drept caracteristică inconstanță. Un spectacol cu aceeași piesă se diferențiază întrucîtva de precedentul și de cel care-l urmează. De aceea, găsesc că e necesar ca vizionarea unui spectacol de către critici să fie făcută de cel puțin două ori, pentru că se întîmplă foarte adesea ca părerile formate într-o seară să fie infirmate în seara următoare. Este de la sine înțeles că inconstanța nu e recomandabilă, dar este inerentă aproape oricărui spectacol, cîteodată chiar celui în care interpreții sunt artiști consacrați”.