Cum ne face să-i neglijăm Biserica în loc să ne rugăm în ea

Autor: Mihai CONŢIU

Încă de la început, ţin să precizez cu fermitate, pentru capetele pătrate şi habotnicii idioţi, iar asta în primul rînd, că acest articol, pe care am început să-l scriu la orele 10,50 din ziua de 3 Martie a.c., nu este unul anticlerical, în general, şi nici antireligios, ci reprezintă o revoltă justificată, personală, împotriva nesimţirii şi abuzurilor condamnabile prin care preotul Ioan Ciuntu, care păstoreşte Biserica Sf. Teodora de la Sihla, înţelege să-şi mîntuiască semenii prin agresivitate.

Dacă starea de lucruri pe care o voi descrie mai jos va continua, voi fi nevoit să fac o plîngere la Poliţie împotriva lui Ioan Ciuntu şi a Bisericii Sf. Teodora de la Sihla pentru tulburarea liniştii publice şi perturbarea agresivă a activităţii profesionale şi chiar pedagogice a celor aflaţi în clădirile şi instituţiile aflate în vecinătatea acestei Biserici.

Despre ce-i vorba? Preotul Ioan Ciuntu a instalat în pereţii exteriori (probabil) nişte difuzoare extrem de puternice pentru a transmite şi în exteriorul Bisericii a slujbelor religioase, iar asta de cele mai multe ori şi în zilele lucrătoare, aşa cum este şi cea în care scriu acest articol pentru că altul nu pot din chiar această cauză.

Printre altele, aproape lipit de zidurile Bisericii, se află Liceul „Gheorghe Asachi”, lîngă care se află şi o cafenea; peste drumul străzii 31 August, se află o aripă a Casei Presei, în care se află şi biroul din care, revoltat şi deranjat teribil, scriu aceste rînduri; peste drumul străzii Puşkin, se află Ambasada României, în vecinătatea căreia se găsesc două restaurante şi o cafenea.

Vreau să se reţină că, lucrînd cu geamul închis, răgetele, căci altfel nu le pot zice, care sînt emise de difuzoarele Bisericii sînt atît de puternice şi deranjante încît îmi este greu, fiind şi în Postul Paştelui, să nu-l înjur de toţi sfinţii pe popa Ciuntu pentru nesimţirea cu care îmi tulbură lucrul, o ofensivă fonică exhibiţionisto-laico-religioasă care nu are nimic de-a face cu cele sfinte.

În paralel cu mine, la Liceul „Gheorghe Asachi”, elevii se află la ore. Ei la cine pot fi mai atenţi – la litaniile stridente emise de difuzoarele Bisericii sau la ce le predă profesorul? Nu sînt în măsură să intuiesc ce efecte au aceste „concerte religioase” asupra angajaţilor Ambasadei României. Pe de altă parte, însă, sînt sigur că la cafenelele sau restaurantele adiacente clienţii acestora numai de slujbe religioase, asemănătoare concertelor din PMAN, nu le arde. Acolo se discută lucruri serioase, se cochetează, se bea ceva, se înfiripează legături lumeştii de tot felul…

Orice slujbă religioasă, la urma urmei, trebuie să fie o taină, care, uneori, se desfăşoară şi în aer liber. Probabil că, în nesăbuinţa sa lumească, preotul Ciuntu îşi imaginează că platoul străjuit de Biserică, liceu şi străzile 31 August şi Puşkin este un fel de Piaţa Sf. Petru din Roma, care este un teritoriu sfînt al Statului Vatican, ceea ce este o aberaţie sau o nebunie habotnică. La fel, mai sînt şi cultele religioase neoprotestante, care mai ţin slujbe în aer liber, numai că spaţiile alese sînt exclusiviste şi nu deranjează liniştea publică a celor ocupaţi cu altceva.

Preotul Ciuntu, care trăieşte într-un lux de milionar, după cum a demonstrat presa, transformă slujbele religioase într-un spectacol de teatru de revistă şi estradă de prost gust. Mai de mult, şi-a amplasat o plasmă uriaşă pe peretele Bisericii dinspre Casa Presei, aflată şi acum acolo, iar pe platou amplasase şiruri de bănci, ca la un teatru de revistă în aer liber. Manageriatul lui popesc a dat greş. Şi-o fi imaginat că lumea, în calitate de spectatori, se va năpusti buluc pe aceste bănci ca să vizioneze propaganda religioasă, laică sau istorică difuzate pe această plasmă. N-a fost să fie aşa, căci băncile au fost luate de acolo, iar sponsorul aceste iniţiative ar trebui să se gîndească la impactul investiţiei care i-a fost solicitată.

Un adevăr ştiut şi nerecunoscut, însă, este acela că, şi în Republica Moldova, credinţa în Dumnezeu este mai mult simulată, slujbele religioase sînt frecventate formal, de ochii lumii, că aşa se cade şi „nu trebuie să iasă vorbe”. Această pseudo-credinţă a fost şi este încurajată tocmai de către aceşti preoţi mai bogaţi decît milionarii mireni sau marii interlopi.

Prin modul agresiv în care tulbură liniştea publică, preotul Ciuntu exclude pioşenia. N-am văzut niciodată pe vreunul dintre trecătorii ocazionali de prin faţa liceului, printre cei care stau pe băncile din jurul gheretei cu băuturi răcoritoare, cafea şi gustări sau cei din staţia de troleibuz care, la auzul litaniilor puternice emise de difuzoare, să se oprească în loc, să asculte pios sau să se închine. Ce şi-o fi imaginat preotul Ciuntu – că, la aceste slujbe astfel emise, elevii de la liceu, trecătorii, funcţionarii din instituţiile adiacente sau consunatorii din cafenele ori restaurante vor face într-una mătănii?

Eu ştiu că Biserica este una dintre cele mai bănoase afaceri pentru popi, o chestiune de care trebuie să se ocupe Fiscul şi Statul care trebuie să-i impoziteze veniturile, dar atunci cînd transformă pioşenia unei slujbe religioase în agresivitate fonică infracţională… este mai greu de suportat, căci atentează la productivitatea muncii unora ca mine, la buna desfăşurare a procesului de învăţămînt şi ne obligă să ne plîngem la Poliţie! Ştiu prea bine că preotul Ciuntu recurge la astfel de „slujbe religioase propagandistice”, chiar dacă sînt ineficiente, crezînd că se piteşte după „intangibilităţi sfinte”, că ne temem de afurisenie dacă avem curajul să spunem ce simţim şi gîndim, dar nu-i aşa, căci aici este vorba despre un abuz religios, nu despre taina firească a unei slujbe ţinute doar în Biserică”!