Siguranța sectorului sanitar, ca și învățămîntul, este egală cu siguranța Statului

Două elemente m-au impulsionat să scriu aceste rînduri – acuzele care se aduc guvernării, de către ”opozanții de profesie, fără soluții”, guvernării învinuite de starea sistemului de Sănătate, precum și descoperirea miraculoasă a unora că medicii, în situații excepționale, pot fi martiri și eroi.

Deși actualul Guvern nu are nici măcar șase luni de la învestire, deja binecunoscuții opozanți și spectatori pasivi în fața pandemiei îl face vinovat de actuala stare de lucruri din sistemul de Sănătate, acuzîndu-l că nu a făcut nimic pentru a-l reforma. Aici nu mai este vorba despre necunoașterea realității concrete, ci despre rea-credință și manipulare grosolană.

Sistemul de Sănătate a fost lăsat de izbeliște și adus în starea în care este începînd cu 1991. Pentru toți guvernanții, de atunci și pînă la fuga lui Plahotniuc, inclusiv în timpul Guvernului Maia Sandu, sistemul de Sănătate, cu tot ceea ce cuprinde el, un loc important avîndu-l și cercetarea, nu a fost o prioritate, ci un sector supus restructurării, diminuării numărului de spitale, policlinici și cabinete medicale sătești. Performanțele actuale strălucite din Sistemul de Sănătate, așa cum este el, se datorează medicilor, nu guvernărilor de după 1991.

Nu poate o guvernare de nici o jumătate de an să izbutească să reconstruiască tot ceea ce s-a distrus în ultimii aproape 20 de ani. Asta ar însemna renașterea efectivă a tuturor instituțiilor de sănătate distruse în tot acest timp, precum și modernizarea lor în pas cu cerințele actuale. Că sănătatea populației nu a fost o prioritate pentru trecutele guvernări, o demonstrează restructurările amintite și menținerea pentru medici și personalul auxiliar a unui plafon de salarii mai mult decît umilitor. Amintiți-vă numai de jalnicul, penibilul ex-președinte Nicolae Timofti, a cărui singură ”realizare prezidențială”, care a fost un fel de concesie făcută lui de către Plahotniuc în schimbul altor servituți, a fost creșterea considerabilă a salariilor foștilor săi colegi judecători! Pînă la el, mai toți judecătorii aveau și au vile impunătoare, mașini scumpe etc., dar este imposibil de găsit tot atîți medici cu aceleași averi, măcar pe jumătate ori pe sfert.

Brusc, după izbucnirea pandemiei, absolut toți au descoperit că medicii sînt martiri și eroi, îi aplaudă și le deplîng salariile mici. Cei mai mulți dintre ei sînt aceeași care, pînă mai ieri, încurajați de propaganda regimului mafiot al lui Plahotniuc, răcneau din rărunchi că medicii sînt cei mai mari corupți din țară. Cinismul acelui regim criminal consta în aceea că populația trebuia făcută să creadă că doar medicii și profesorii sînt marii corupți, nicidecum Statul lui Plahotniuc și acoliții lui. Dacă au ajuns ”să deplîngă condițiile medicilor” inși ca Ilan Șor, Renato Usatîi, Maia Sandu, Andrei Năstase ori Andian Candu…!

Firește că, în mod absolut natural dacă ținem seamă de situația obiectivă, mai există și medici care primesc diferite ”atenții” de la pacienți. Grav este atunci cînd aceștia condiționează însănătoșirea de aceste atenții. Am avut și am o mulțime de prieteni medici din România și de aici și știu ce spun! În primul rînd, medicii responsabili, care reprezintă majoritatea covîrșitoare, sînt cei care condamnă primii anumite tipuri de recompense din partea pacienților. Dar să privim lucrurile din perspectiva lor reală!

La începutul anilor 90, în România, cunoscîndu-se că medicii au salarii umilitor de mici în raport cu sacrificiile pe care le fac, ministrul Sănătății de atunci (1992-1996), Iulian Mincu, a sugerat ca pacienții ”să nu le mai dea medicilor plicul cu bani pe sub masă, ci direct pe masă”. În Republica Moldova, salariul mediu al unui medic nu este nici măcar jumătate din cel al unui șofer de troleibuz. Asta în condițiile în care un medic învață permanent toată viața lui dedicată medicinii, nemaivorbind de riscurile meseriei! Din acest salariu, mulți medici trebuie să-și plătească chirii, facturi, să se îmbrace și să mănînce etc..

Nimănui nu-i trece prin cap o necesitate absolut obligatorie ca aceasta: un chirurg, de exemplu, ar trebui să aibă un salariu atît de confortabil încît să-i permită să-și angajeze servitoare și să-și plătească meșteri pentru executarea tuturor treburilor casnice mai grele. Cum se poate concepe ca mîinile care operează pe cord, pe creier etc. să bată covoare, cuie ori să-și facă alte diverse reparații casnice inevitabile?

Nu de aplauze au nevoie medicii, ci de salarii cu mult mai mari decît cele ale judecătorilor și procurorilor, dar, în mod special, de condiții moderne de desfășurare a actului medical, precum și de existența unor laboratoare de cercetare ultramoderne. Toate acestea, repet, nu pot fi făcute în nici jumătate de an și nici într-un an sau doi, iar asta pentru că guvernările de după 1991 și pînă la (auto)căderea Guvernului Maia Sandu au sabotat dramatic sistemul de Sănătate, odată cu bugetele naționale pe care le administrau.

Mihai CONŢIU