În imagine: Săteni pozînd între o pivniță și o casă. Satul Echimăuți, raionul Rezina, anii 1950. Arhivă privată

Motto: „Omul după beci se cunoaște”.
Sergiu Țurcanu, cugetător 

În spectacolul arhitectonic al locuinţelor rurale – alături de fîntînă, poartă şi cerdacul casei –, beciul reprezintă un element esenţial, de emergenţă, „ce determină stilul întregului ansamblu”, marcînd, în acest mod, o profundă zonă culturală. Beciul şi toate construcţiile anexe ce configurează casa, în cadrul unei curţi, de regulă îngrădită, formează ceea ce în limbajul comun constituie o gospodărie. Compoziţia de ansamblu a unei astfel de structuri este determinată de dimensiunea lotului de teren al fiecărei gospodării, de îndeletnicirea principală şi de tradiţiile etnoculturale ale comunităţii.

1. Se consideră că groapa utilizată pentru depozitarea proviziilor a anticipat apariţia beciului.

2. Sub aspect etimologic, termenul beci are origine incertă. În baza analizei componenţiale, specialiştii presupun că apelativul cu nuanţă arhaizantă a penetrat în limba română prin filieră turcă, avînd la bază termenul nealeatoric beč, „fortificat”. De altfel, vocabula asiatică s-a menţinut şi în numele vechi al oraşului Viena, Beč. (Echivalente ale noţiunii beci în alte limbi sînt: în franceză cave, italiană contina, germană Keller, engleză cellar).

3. Derivatul becer marca şeful peste bucătăriile domneşti, dregător al curţii, care, începînd cu secolul al XVIII-lea, efectua funcţia stolnicului. O altă gamă de abordare, imergentă din întrebuinţarea termenului becer (pivnicer) şi care vine să suplinească noţiunea respectivă, rezidă în aplicarea tradiţională a pivniţelor drept cămară.

4. Într-un document de la mijlocul sec. al XIX-lea se menționa că „în toată Basarabia abia de se vor afla 10 beciuri bune”. Acestea aparţineau marilor proprietari de plantaţii de viţă-de-vie. Despre producătorii de vin se menționa că aceștia nu dispuneau de „beciuri, ci de gropi de 2-3 stînjeni”.

5. Sub aspect arhitectural-tehnic, beciul constituie un spaţiu săpat în pămînt şi are funcţia de depozitare (loc de păstrare şi îngrijire) pentru diverse provizii (murături, fructe, legume etc.) sau băuturi (sucuri, compoturi, vin, ţuică) în condiţii optime de temperatură şi umiditate relativă a aerului. Materialul de zidărie a beciului îl constituie piatra sau cărămida, rezistente la intemperii. Pereţii beciului se văruiesc cu protoxid de calciu rezultat din descompunerea pietrei prin ardere în cuptoare speciale, iar în soluţia de var se adaugă piatră vînată 5 %. Uşile beciului, de regulă, sînt făcute din lemn (cu o grosime de 4-5 cm), preferabil stejar, deoarece conţine fibră consistentă, trainică. Beciul se recomandă a fi construit pe fîşii de pămînt înalte, îndepărtate de gropile de menaj. Gospodarii iau măsuri ca în timpul anului beciul să fie în permanenţă uscat, iar temperatura din încăpere să fie cuprinsă între 10-14ºC. Regula de aur în aprecierea calităţii beciului o constituie estimarea comparativă a temperaturii: vara trebuie să fie mai frig decît afara, iar iarna – viceversa. Spațiul constituie un termoizolant natural excelent în păstrarea anumitor soiuri de vin. Astfel, spre deosebire de vinurile demiseci, dulci sau spumante, care se servesc la 6-8 ºC, vinurilor roşii uşoare le priesc temperatura din beci, iar vinurile roşii vechi se servesc „încălzite” (șambrate), la temperatura de 16-18 ºC.

6. În urma sistematizării materialelor de arhivă din cadrul Muzeului Satului (Chişinău), cercetătoarele Ana Ieşeanu și Aliona Celac au clasificat, în raport cu amplasarea faţă de locuinţă, trei categorii de beciuri: a) separate de casă; b) incluse în componenţa unei construcţii auxiliare; c) amplasate sub casa de locuit.

7. Beciul construit în temelia caselor este identificat prin vocabula başcă. În limba română, noţiunea başcă, se pare, a penetrat prin filieră poloneză, de la termenul baszta, izoglosă ce semnifică „turn”, „bastion”. Pluralul substantivului, băşti, este metamorfozat conform modelului puşcă-puşti. Başca creează un nou tip de construcţie, aşa-numitele casă cu foişor sau casă înaltă cu sală (specifice regiunilor subcarpatice, bogate în vii). În arhitectura medievala româneasca, acest tip de construcţii prezenta sisteme de boltire, semicilindri cu sau fără arce dubluri, bolţi cu muchii, bolţi cu penetraţii, calote pe pandantive, tavane cu bîrne aparente.

8. O categorie aparte o reprezintă beciurile separate de casă, amenajate în curte şi săpate la fel în pămînt şi cu intrare detaşată. Astfel de construcţii se identifică cu apelativele zemnic (alias zămnic, zimnic, semnic) sau pivniţe. Aceşti termeni, de esenţă stocastică lingvistică, s-au infiltrat în română din slavă, respectiv zimnici – „de iarnă” şi pivnica din pivo – „băutură”. De specificat faptul că termenul pivniţă pe teritoriul spaţiului românesc semnalează şi construcţii de lemn plasate la suprafaţa solului, care servesc exclusiv la adăpostirea şi păstrarea vinului. O altă caracteristică a pivniţei o constituie faptul că aceasta poate reprezenta o încăpere sau un grup de încăperi subterane. Această construcţie este atît de mult agreată încît a fost numită, în mod spiritual, cu diminutivul pivnicioară. În Evul Mediu, în Muntenia şi Moldova pivnicerul reprezenta titlul dat boierului care avea în grijă viile şi pivniţele domneşti, iar pivniceritul constituia o dare achitată de către producătorii de vinuri. Mai este cunoscut și termenul magaz, răspîndit în sudul Republicii Moldova. Noțiunea maaza în limba găgăuză semnifică beci, peșteră, grotă.

9. Beciul marchează o profundă dimensiune a spaţiului care „vorbeşte” despre gradul de implicare a oamenilor în conexiunea evenimenţialului personal cu cel colectiv. O privire sumară asupra arhitecturii beciurilor – acestor amenajări convexe cu intrînduri – semnalează, prin esenţa sistemului tehnic, o prohibiţie pentru intruşi şi un spaţiu rezervat exclusiv proprietarilor, desemnînd astfel un profund sens conotativ. Dacă spaţiul locuibil se extinde la funcţia de mansuetudine pentru oaspeţi, construcţiile auxiliare sînt prezentate vizitatorilor accidentali şi etalează un angajament dintre proprietar şi invitaţi, de înfăţişare a „însemnelor” gospodăriei şi chiar de etalare a personalităţii. Spaţiul săpat devine privat şi relevă o formă personalizată în ansamblul construcţiilor domestice, constituind universul, care înglobează viaţă cotidiană şi comportamentul proprietarului acestuia.

10. Beciul, ca element simbolic, se include şi ca o valoare de consuetudine a gospodarilor autentici, pentru care etalarea prestigiului social şi evidenţierea nivelului de trai este în congruenţă cu bunurile materiale depozitate, de exemplu, butoaiele de vin şi produsele alimentare. Beciul, ca element material şi spiritual, reclamă o reducţie triplă – creativitate, context istoric şi social –, iar coeziunea dintre aceste componente este configurată de om.

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Beci minat, 10 noiembrie 1992. Muzeul de Istorie și Etnografie din orașul Orhei

Pivniță părăsită. Satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 7 august 2017

În beciul unor gospodari din satul Antonești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 13 august 2017

Fațadă de pivniță ornamentată de pictorul amator Ion Gaja, anii 1980. Satul Olănești, raionul Ștefan-Vodă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 9 august 2017

Fațadă de pivniță în complexul Combinatului de Vinuri „Cricova” SA. Foto: Ion Valer Xenofontov, 7 octombrie 2017

Pivniță tătară de la începutul sec. XX (reconstituire). Satul Kîrlaiul Nou, raionul Arsk, Republica Tatarstan, Federația Rusă. Foto: Ion Valer Xenofontov, 13 octombrie 2017