Moto:. Nu-i aşa? „Vrem ţara înapoi!” Adică acea ţară de pînă în 2009, căci Plahotniuc de atunci a început să şi-o însuşească/fure încetul cu încetul.

În editorialul de Marţi, 3 Iulie, intitulat „Moldova, izolată extern din cauza asediului intern”, scriam despre o serie de asemănări şi deosebiri dintre protestele masive şi generalizate din România şi cele, mai modeste, de la Chişinău, în fruntea cărora se situează Andrei Năstase şi Maia Sandu. Ambiguitatea cu privire la cu ce se vor solda, în final, protestele de la Chişinău este dată de calitatea liderilor, implicarea Occidentului şi poziţia adoptată faţă de Federaţia Rusă. Am stabilit deja că protestele din România şi de la Chişinău sînt îndreptate, cu particularităţile arătate deja, împotriva Justiţiei şi împotriva a doi politicieni cu tendinţe totalitare – Vladimir Plahotniuc, la Chişinău, şi Liviu Dragnea, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, la Bucureşti, ambii fiind şi aliaţi politici.

O diferenţă fundamentală dintre protestele de la Chişinău şi cele din România este următoarea: în România, demonstraţiile naţionale sînt iniţiate şi menţinute de către societatea civilă; la Chişinău, mitingurile sunt butonate, planificate şi susţinute sub comandă politică. Comandamentul politic este subordonat, în primul rînd, lui Andrei Năstase, iar mai apoi Maiei Sandu, lidera PAS, la mare distanţă mobilizatoare situîndu-se ceea ce a mai rămas din vechiul PLDM al întemniţatului Vlad Filat. Transformarea lui Năstase în lider al protestelor de la Chişinău îşi are firescul ei în urma abuzului juridic prin care i-a fost invalidat mandatul de primar ales al Chişinăului.

O problemă majoră care se iveşte în contextul protestelor antiguvernamentale din România este aceea că masa civică protestatară nu are o alternativă politică serioasă la guvernanţii penali de la Bucureşti. La Chişinău, în timpul mitingului de Duminică, 1 Iulie, vorbitorul, sportivul şi istoricul Octavia Ţîcu a declarat: „noi sîntem alternativa”. La ce alternativă s-a gîndit este lesne de bănuit, dar nu cred că a fost la fel de limpede şi pentru manifestanţi, care, în iureşul dorinţei de demolare a unei guvernări abuzive şi ilegale, par a participa la o mişcare protestatară care să aducă la Putere exact aceeaşi calitate de politicieni ca şi cei aduşi după 2009, atunci prin proteste anticomuniste.

Blocarea accesului legal al lui Năstase la Primăria Chişinăului a fost una dintre cele mai amarnice greşeli făcute de Vladimir Plahotniuc. Aceasta l-a readus pe val pe politicianul Năstase. S-a întîmplat după ce, din motive „externe intuibile”, a fost nevoit să renunţe la candidatura pentru Preşedinţie în favoarea Maiei Sandu, rămînînd astfel în plan secund. Anterior, fusese pe un „val revoluţionar contestatar” pe care nu a putut să-l gestioneze în contextul intenţiilor zecilor de mii de protestatari de atunci, care chiar doreau „sîngele dreptăţii”.

Cîţiva comentatori concluzionează că Năstase i-a provocat intenţionat pe Plahotniuc şi judecători ca să-i invalideze mandatul. Dacă l-ar fi învestit în funcţia de primar ales, Năstase ar fi fost nevoit să mucegăiască şi să-şi erodeze chiar capital imaginea în perspectiva alegerilor parlamentare din Toamnă, dacă vor fi, căci tot Plahotniuc va decide. Că Năstase şi-a fi dorit invalidarea mandatului cîştigat legal – contează prea puţin, mai important fiind că această dorinţă a lui a coincis cu cea mult mai pragmatică a lui Plahotniuc – de a nu-l lăsa să ajungă la Primărie nici măcar pentru o zi ca să afle ceva despre colosala mafie imobiliară pe care o controlează, despre afacerile cu terenurile intravilane, să nu-i ridice blocajul rutier de pe strada Bulgară din faţa locuinţei sale etc. Pe de altă parte, curajul lui Plahotniuc de a sfida UE şi SUA în acest context, iar asta cu riscuri grave pentru ţară, ne face să credem că el nu se teme nici de creştere în popularitate a lui Năstase, nici de protestele împotriva sa şi nici de diabolizarea lui publică din ce în ce mai accentuată. Se pare că a decis să conducă ţara în stil militarizat nedeclarat.

Neajunsurile şi ultimul examen politic al lui Năstase

Deşi are exerciţiul civico-profesional din Occident, Năstase gafează provincial şi suburban prin discursurile lui de politician încă în formare. Noi, cei mai informaţi, ştim foarte bine cine este Plahotniuc. Ca politicieni însă, în discursul public, adversarii lui Plahotniuc trebuie să înţeleagă că o minimă elevaţie a limbajului este absolut necesară. Probabil că Năstase îşi imaginează că „aşa merge treaba la moldoveni” – cu limbaj brutal, cu epitete care îi pot fi chiar incriminate juridic şi cu mobilizări la proteste împotriva unor fronturi politice multiple. Atunci unde este politicianul moldovean chemat să educe, să civilizeze şi să eleveze alegătorul moldovean simplu?

Una din erorile lui majore, exprimată în urmă cu ceva timp, a comis-o atunci cînd a spus că rostul lui politic ar fi demolarea oligarhiei reprezentate de Plahotniuc şi eliberarea Preşedinţiei de către Igor Dodon. Iniţial, în lupta lui oligarhică, Năstase a fost aliat cu Igor Dodon, dar şi cu Renato Usatîi. El a devenit adversarul politic declarat al lui Dodon înainte de alegerile prezidenţiale. Cu toţii acceptăm că Năstase ar fi trebuit să candideze în locul Maiei Sandu, numai că se pare că Occidentul a preferat o candidatură mai ruptă de cercuri financiare puternice şi compromiţătoare, cu accente „germanice”. De altfel, ştiind că poate fi o candidatură redutabilă, chiar înainte de alegerile prezidenţiale, Igor Dodon şi-a exprimat regretul că nu îl are contracandidat pe Năstase.

După ce Dodon a devenit Preşedinte ales legal, lui Năstase i-a lipsit flerul politic de a-şi nuanţa lupta anti-oligarhică. Pe de o parte era el, ca opoziţie anti-oligarhică extraparlamentară, de cealaltă parte era Preşedintele Dodon. Existînd o trecută alianţă anti-oligarhică cu Dodon, Năstase nu trebuia decît să-şi menţină opoziţia faţă de Puterea nelegitimă reprezentată de Plahotniuc şi să găsească soluţii de luptă împotriva oligarhiei într-o alianţă neformală cu legitimitatea conferită lui Dodon prin mandatul de Preşedinte, dar şi prin vocea parlamentară a PSRM. Dintr-o dată, chiar înainte de învestire în funcţie, Preşedintele Dodon s-a pomenit asediat de Plahotniuc şi majoritatea lui subordonată/cumpărată din Parlament, precum şi de fostul lui aliat anti-oligarhic Năstase. Parlamentul controlat de Plahotniuc i-au redus dramatic din atribuţiile prezidenţiale, iar Năstase îl atacă şi îl etichetează, culmea!, drept aliat din umbră al oligarhului.

Năstase le impută lui Dodon şi socialiştilor compromisul politic prin care s-a ajuns la votul mixt. Este însă ignorată o altă realitate care putea exista sigur astăzi – dacă socialiştii nu veneau cu iniţiativa de compromis a votului mixt, astăzi ar fi existat legiferat votul uninominal integral pentru Parlament. Dincolo de faptul că Năstase nu a ştiut sau nu a putut gestiona o finalizare pozitivă a fostelor proteste de amploare, el nu a ştiut sau nu a putut exploata cu eficienţă o alianţă anti-oligarhică în comun cu Preşedinţia şi PSRM. Aceasta se putea în contextul păstrării de către ambele părţi a identităţilor partinice, dar a fructificării unor obiective comune – înfrîngerea oligarhiei care conduce ţara şi consolidarea securităţii Statului Republica Moldova.

Acum Năstase a ajuns în situaţia ingrată în care contestă legitimitatea Preşedinţiei lui Dodon, care a fost recunoscută la nivel internaţional, în timpul în care propria-i legitimitate de primar ales i-a fost călcată în picioare de către Justiţia lui Plahotniuc. Pe lîngă un duşman politic real – Plahotniuc -, Năstase şi-a mai născocit un duşman de moarte ireal – Dodon –, care, la fel ca şi el, a fost ales legitim.

Acum, Năstase, cred, se află în faţa celui de-al doilea şi ultimul său examen politic major, căci restul – accederea în Parlament prin metodologii populiste – este rutină anonimă. Cînd scriu examen, mă gîndesc la faptul că Năstase este obligat în faţa moldovenilor să-l înfrîngă definitiv pe Plahotniuc. Asta n-o poate face decît luptînd pe un singur front, adică doar împotriva oligarhiei şi mafiei de Stat, nu şi împotriva unei legitimităţi prezidenţiale care este asociată cu guvernare din motive absolut obscure, aiuritoare, care contrazic orice strategie politică evolutivă în ceea ce-l priveşte pe Năstase. La fel ca şi Dodon cînd a devenit Preşedinte, şi Năstase, dacă era învestit ca primar, descoperea în „seifurile acestei Puteri” extrem de numeroase taine la care nu se gîndea nici pe departe atunci cînd se lupta pentru Putere.

Ca să-l înfrîngă definitiv pe Plahotniuc, Năstase „trebuie să vorbească la perfecţie”, cu acceptul tacit al europenilor, „o limbă engleză cu accept american”, iar asta în condiţiile în care nu trebuie să fie anti-rus dezlînat. Un pas definitoriu, de etapă, al lui a fost cel în direcţia statalităţii Republicii Moldova, adică neafilierea la curentul unirii cu România. Este apreciabil faptul că Năstase are prieteni politici în România care nu sînt asociaţi guvernării corupte de la Bucureşti şi care e asociată cu Plahotniuc, dar este imposibil să nu fi simţit mici frustrări în clipa în care analişti români bine informaţi concluzionează că decizia Judecătoriei Centru din Chişinău prin care i-a fost invalidat mandatul de primar ar fi fost scrisă în România, cu eludările juridice de rigoare. De ce Năstase nu vrea să elucideze acest posibil amestec al Bucureştiului în Justiţia din Republica Moldova şi, în general, de ce nu protestează şi împotriva guvernării din România care sprijină mafia oligarhică a guvernării de la Chişinău, în mod particular pe Plahotniuc, pe cel împotrivă căruia el luptă?

Pînă acum, Năstase ne-a demonstrat că stăpîneşte doar „arta începutului de proteste”, nu şi pe cea a finalizării lor conform voinţei mulţimii. Moldovenii par deja că au obosit de astfel de proteste. Ele seamănă cumva cu imaginea unui tip supraexcitat de o regină goală a frumuseţii, dar care este părăsit de aceasta exact în momentul în care trebuia să urmeze actul… în sine.

„Puricii politici” din preajma lui Năstase

Fireşte că pentru Republica Moldova chiar şi mitingul organizat de Năstase-Sandu în ziua de 1 Iulie este semnificativ din perspectiva numărului de participanţi, suficienţi cît să pună o guvernare cu adevărat democrată pe picior de plecare, dar, totuşi, au fost insuficienţi în planul reprezentativităţii pe care şi-o doreşte Năstase. Pentru alegerea lui Năstase au votat 130.752 de chişinăuieni. Estimînd, să zicem, că la mitingul de Duminică, 1 Iulie, au fost chiar şi 15-20 de mii de protestatari, deşi ştim că exagerăm, ne întrebăm: de ce la acel protest nu a participat măcar un sfert dintre cei care l-au votat pe Năstase? Răspunsul trebuie să-l dea el, dacă vrea să se autoevalueze corect, nu noi, căci ar fi prea deranjant!

Ca şi în cazul politicienilor care-l slujesc pe Plahotniuc, în mod permanent numele lui Năstase va fi legat indispensabil de cei doi fugari Victor Ţopa şi Viorel Ţopa, pe care i-a reprezentat juridic, fiind şi finul de cununie al unuia. Degeaba se lăudau, după învestirea Guvernului în miez de noapte, premierul Filip, ministru de Interne şi alţii că vor obţine extrădarea lor din Germania. Germanii nu îi vor extrăda niciodată deoarece, din perspectiva logicii juridice, ei sînt fugari din faţa Justiţiei controlate de Plahotniuc şi pentru că acesta le-a preluat afacerile. Pe germani nu-i interesează „fondul intern”, adică modul suspect în care au reuşit să ajungă multimilionari în Republica Moldova, ci realitatea conflictuală juridică prin care au fost condamnaţi suspect şi modul în care le-au fost preluate afacerile, argumente suficiente cît să li se confere statutul de refugiaţi politic.

În acest context, pe plan intern, imaginea lui Năstase nu va fi asociată cu cei doi Ţopa în calitate de victime ale lui Plahotniuc, ci cu cei doi în calitate de finanţatori posibili ai partidului condus de Năstase, de îmbogăţiţi în complicităţi anterioare şi cu Plahotniuc, care acum vor să se răzbune pe Plahotniuc după ce le-a preluat afacerile. „Îl înlocuim pe oligarhul Plahotniuc cu doi viitori oligarhi, toţi la un loc cam din aceeaşi generaţie şi cu acelaşi trecut greu de desluşit pentru oamenii cinstiţi?”, se întreabă mulţi moldoveni cunoscători.

O altă problemă a lui Năstase este aceea că „nucleul greu” al partidului său, cel ideologic şi al coordonării protestelor nu aparţine în exclusivitate noii generaţii necompromise de sovietism sau de copii „urmaşi ai acestora”. Cei cîţiva tineri acceptaţi de Năstase par mai curînd „o adopţie politică de imagine şi necesitate conjuncturală”. Relansarea partidului său şi a protestelor pare să fie gîndită de aceiaşi oameni care au militat pentru crearea şi intrarea în Parlament a PLDM, care au sprijinit tactic şi tehnic AIE 1, AIE 2… Iluzia căror speranţe crede Năstase că le-o poate da moldovenilor cu adepţi-sfătuitori ca Arcadie Barbăroşie, Igor Boţan, jurnalistul politic narcisist care scrie şi cărţi Val Butnaru, absconsul Andrei Popov şi alţi cîţva „pendulatori pragmatici” între Rusia şi Europa?

În contextul dat pînă acum, presupunînd că ar ajunge şi la Putere, ne este limpede că echipa politică a lui Năstase va fi la fel de amputată de valori tinere cu expertiză, de patrioţi autentici şi dispuşi să-şi dedice munca exclusiv în interesul moldovenilor la fel ca şi PLDM sau PL a lui Ghimpu. Se pare că nu s-a născut încă sau stă într-un anonimat impus de realităţile actuale cel capabil să rostească dur şi cu finalitate: Acum ori niciodată!

Mihai CONŢIU

P. S. amical: Năstase şi protestatarii care-l urmează scandează: „Vrem ţara înapoi!” Înţelegem de aici că ei vor să li se restituie ţara furată de Plahotniuc. Aşadar, ei vor să li se dea înapoi ţara de care se bucurau pînă cînd Plahotniuc a reuşit să le-o fure/captureze, adică acea ţară de pînă în 2009, căci Plahotniuc de atunci a început să şi-o însuşească/fure încetul cu încetul. Nu-i aşa?