Lucrare diavolească sau lipsă de caracter

Autor: Lilia GRUBÎI

„Iată mata scrii şi se înţelege că mai mult ţii cu femeile, de parcă numai ele ar suferi. Şi bărbaţii n-au noroc, iar cîte-odată suferă chiar mai mult decît femeile. Numai că nu pot plînge ca ele că nu le stă bine”, îmi spune într-o discuţie o doamnă care citeşte „MS”. Şi-mi serveşte în continuare o istorie cu intenţia de-a confirma cele spuse.

Într-un mic orăşel din centrul Moldovei, situat nu departe de capitală, de ani buni se întîmplă o istorie care a ajuns proverbială printre localnici. Un băiat exemplar, dintr-o familie bună, primul la carte şi bine educat, s-a căsătorit cu o fată care din start era clar că nu-i este pereche. În fine, părinţii băiatului nu s-au împotrivit prea mult, gîndindu-se să nu facă mai rău, şi că poate n-au dreptate şi dacă admit că e vorba de-o dragoste mare la mijloc, tinerii vor avea o viaţă frumoasă plină de înţelegere, aşa cum au avut-o ei, bunăoară. Aşa stăteau lucrurile iniţial şi însurăţeii, după ce au jucat o nuntă ca-n poveşti, organizată în mare parte de socrii mari, s-au apucat de gospodărie. Părinţii băiatului le-au ridicat o casă bună, la vremea cuvenită în noua familie s-a născut un băieţel, şi cînd toate păreau puse la punct, mai rămînînd cîte ceva de finalizat în construcţia „cuibuşorului de nebunii”, gura lumii a început a vîntura informaţii chipurile „probate” precum că tînăra nevastă ar „umbla cu nunta”.

C-ar fi fost adevărat sau nu…, dar în proaspăta familie s-a scăpat răul, aducînd după sine certuri interminabile, grele bănuieli şi un trai „pe muchie de cuţit”. Probabil că gura lumii a avut dreptate, de vreme ce peste încă un timp tînăra a şters-o la capitală cu tot cu copil, fiind generos susţinută de un portofel gros anexat la o burtă mare de „начальник» pasionat de prospătură. Între timp, bărbatu-său rămîne în oraşul natal, încercînd să-şi lingă rănile cum poate. A fost o perioadă cumplită pentru el, dar după cîţiva ani de suferinţă şi-a venit în fire. Nu, nu s-a dat în patima băuturii că n-au avut în neam beţivi şi nici nu vedea remediul în pahar, n-a făcut prostii, nu şi-a alinat durerea în aşternuturi străine: a muncit pe rupte ca să demonstreze că nu-i nici el de lăsat, păstrînd relaţii doar cu prietenii şi cunoscuţii care niciodată n-au folosit în raport cu drama lui personală expresia „ţi-am spus noi!”

Finalmente, orice rană se face cicatrice. Aşa şi în acest caz. Odată cu anii, drama de orăşel de provincie s-a consumat. Fiul i-a crescut mare şi a stabilit relaţii foarte bune cu tatăl, afacerea-i mergea strună şi toată lumea ajunsese la concluzia că ar fi firesc ca eroul nostru să se recăsătorească. Imediat au apărut o mulţime de peţitori cu sumedenii de propuneri matrimoniale, una mai bună ca alta. Or, după aşa o experienţă tristă, nu încăpea nici o îndoială că, iată, de-a doua oară să vezi ce femeie de treabă îşi va lua fostul „încornorat”!

Dar n-a fost să fie! Numai că de cea de-a doua oară tipul s-a întrecut pe sine însuşi şi acum viaţa lui personală arată cam aşa: trei luni de zile stă în gazdă cu o individă şi cu doi copii ai ei şi care la expirarea acestui termen, cînd i se întoarce soţul de la muncă din Moscova, revine în familie. Iar cînd acela pleacă, totul se repetă. Nu, nu-i o aventură de moment, e un serial moldovenesc ce derulează de ceva ani. Doi bărbaţi în toată legea sînt ameţiţi de-a binelea şi tolerează apucăturile depravate ale unei cucoane de la care de la o poştă miroase a curviştină. Aceeaşi gură a lumii mai vorbeşte prin tîrg că, chipurile, cel de la Moscova parcă ar fi şi mulţumit de asemenea adulter: aşa e sigur că nu-l schimbă cu tot satul, ci doar cu unul, care plus de toate este şi bun cu copiii şi-i ajută la lecţii. Iar „femeia fatală” îi ţine pe ambii în frîu, cu o neruşinare ce-ar deruta şi cei mai feroce nervi. Mai ruşinos şi umilitor „triunghi romantic” nu s-a ştiut prin partea locului… Nimeni nu-şi poate explica ce-i de capul lui. Parcă le înţelege pe toate, că nu-i băiat prost, dar ce-l face să se întoarcă de fiecare dată la ea ca un cîine bătut ? Babele zic că-i un blestem, că-i lucrare diavolească, amici mai obraznici presupun c-o fi mare şi neîntrecută meşteră în pat, potenţiale pretendente răsuflă din greu, frămîntîndu-şi mintea ce-o fi avut „tîrfa asta” şi n-au ele, iar viaţa trece fără îndurare.

Părinţii amărîtului au îmbătrînit prematur de durere şi după ce-au încercat toate metodele să-şi scoată copilul din acest cerc vicios au lăsat-o baltă şi cu inima pungă s-au resemnat. Cu timpul, au cam încetat şi glumele mojiceşti despre această pasiune nesănătoasă, iar despre bărbatul în cauză se pomeneşte mereu cînd apare vreo istorie gen „şi bărbaţii n-au noroc”.

Ce poţi să zici? „Sîngele rău”, „viţa proastă” n-au categorie de gen, la fel ca şi speciile de „neam bun” şi „spiţă cumsecade”. Batjocurile pot fi de ambele sexe, iar nenorocul n-alege la pălărie. Păcat este de orice om înjosit şi umilit în cel mai obraznic mod, însă totuşi se pare că nici un om normal (numai dacă, desigur, nu-i vorba de anumite subtilităţi sexopatologice cînd durerea provoacă plăcere) nu s-ar lăsa dezonorat în asemenea hal. Doamna de la începutul textului mi-a reproşat că „ţin cu femeile”, înţelegîndu-mi eronat dezaprobarea violenţei în familie. Nu ţin, doamnă, în mod special cu femeile. Sînt de partea oricărui om desfiinţat moral, mai ales prin intermediul pumnului. Or, altfel spus, aş fi gata să-l deplîng pe acest bărbat, dar numai în cazul în care ar fi fost bătut de vreo femeie. În rest, ţine de competenţa sau a psihologului, sau a vrăjitoarelor.