REUNIREA MOLDOVEI CU ROMANIA DUPA „MODELUL GERMAN” – CE GLUMA!

Ca să ne mascăm frustrările, ne asemuim cu nemţii nu doar la nivel individual, ci şi ca State

Constant, „apostolii” unirii Republicii Moldova cu România propun ca aceasta să se realizeze după modelul unirii celor două Germanii. Iniţiativa ar fi doar amuzantă dacă ar aparţine străzii neinformate sau manipulate, numai că ea trezeşte nedumerire atunci cînd este vocalizată şi chiar argumentată de către analişti de la care avem aşteptări mai pragmatice. Ca să se urmeze modelul german, ar trebui ca România şi Republica Moldova să fie cît de cît apropiate de nivelul celor două Germanii din 1990. Atîta vreme cît PIB-ul celor două ţări este cu mult sub cel al unui oraş american oarecare, iar aici nu vorbim de New York, al cărui PIB este aproape egal cu cel al Rusiei, unirea este o utopie ori o glumă.

Modelul german nu poate fi copiat deoarece românii şi moldovenii, ca popor, nu pot rîvni niciodată să le semene nemţilor cel puţin în privinţa cultului pentru muncă, a inovaţiei şi invenţiei, responsabilitatea faţă de prezent şi predictibilitatea clară a viitorului, conştiinţa naţională reală etc. Personal, am convingerea că dacă România şi Republica Moldova s-ar fi unit în 1991 la ora actuală nu ar fi făcut parte din UE, poate că în NATO ar fi existat, însă din raţiuni pe care nu e cazul să le dezvolt aici. Totodată, am siguranţa că noua Românie ar fi fost cu mult mai sfîşiată de contradicţii politice chiar şi decît cele dezonorante ale cărei victimă este astăzi, dar nici nu ar fi avut nivelul de dezvoltare pe care îl are România actuală.

 

Cum contabilizează un român unirea pe care o consideră posibilă

În Martie 2016, ziarul România Liberă îi cita consideraţiile pe marginea unirii celor două ţări emise de către profesorul Petrişor Peiu, fost consilier pentru doi foşti prim-miniştri de la Bucureşti și subsecretar de stat pentru probleme economice între 2002 şi 2003. Precizăm că în suma calculelor profesorului Peiu nu sînt incluse categorii serioase de chestiuni care nu pot fi rezolvate prin investiţii financiare. Aici ne referim la diferenţele dintre români şi moldoveni care ţin de mentalităţi paralele, influenţe culturale şi spirituale diametral opuse, concepte geo-politice de orientări total diferenţiate etc.

În modelul creionat deja de profesorul Peiu se arată că, în 20 de ani, România ar trebui să investească 180 de miliarde de euro în infrastructura Basarabiei, pentru a o aduce la nivelul economic al României de acum. Această sumă reprezintă Produsul Intern Brut al României pe un an. În contextul aceste investiţii, profesorul Peiu se pare că nu ia în calcul realitatea uşor previzibilă că o dată ce România ar trebui să se concentreze prioritar pe acest segment investiţional uriaş aceasta echivalează cu o stagnare economică uriaşă, iar asta în contextul competitivităţii din interiorul UE. Investind ca să aducă Republica Moldova încorporată la nivelul de astăzi al României, noua Românie ar rămîne extrem de mult în urma tuturor ţărilor europene şi ar deveni astfel cea mai săracă ţară din Europa.

Profesorul Peiu crede că, în cazul acesta, bugetul de cheltuieli al României pe un an ar trebui să crească cu cel mult 11 miliarde de euro, ca să acopere şi necesităţile Basarabiei. Luînd în calcul faptul că Republica Moldova are un aport anual de 1,5 miliarde de euro, profesorul estimează că efortul făcut de Bucureşti ar fi în jur de nouă miliarde de euro. An de an, cîte nouă miliarde de euro, în următorii 20 de ani. Bani necesari pentru modernizarea infrastructurii, rămasă foarte mult în urmă, de la şosele şi căi ferate, pînă la şcoli şi spitale.

Aceste calcule pur teoretice ale profesorului Peiu, costuri care credem că, în realitate, ar fi duble sau chiar triple, exclud însă o serie de realităţi viitoare inevitabile. În primul rînd, nici un român nu ar fi dispus să-şi sacrifice din puţina siguranţă materială pe care o are de dragul unui teritoriu încorporat, cu o populaţie care i-ar aduce în Parlament fracţiuni politice la fel de ostile ca şi partida maghiară.

 

Modelul german, anti-model pentru România şi Moldova

În cazul reunificării Germaniei, au existat multe pete albe pe istoria evenimentelor petrecute cu o viteză uluitoare, căci majoritatea protagoniştilor (părţi interesate) din afara Germaniei au fost împotriva ei. Cei mai energici au fost Margaret Thatcher, fost premier britanic, şi ex-preşedintele francez François Mitterrand, dar şi alţi parteneri europeni s-au împotrivit activ şi cu multă insistenţă, aşa cum au fost premierul italian Giulio Andreotti şi fostul premier olandez Ruud Lubbers. Pînă la urmă, lucrurile s-au aranjat, probabil folosind metoda Est-germană de “schmiergeld”. Cu alte cuvinte, Rusia lui Gorbaciov a primit 56 de miliarde de DM (mărci germane), SUA probabil nimic, nu se ştie însă ce a primit Bush Sr. (au existat unele discuţii în acest sens) şi o echipă formată din Condoleezza Rice (atunci consiliera de securitate a lui Bush Sr.) şi Robert Zoellick (fost Preşedintele Băncii Mondiale, atunci consilierul lui James Baker, ministrul de Externe american). Totuşi au reuşit să formuleze un compromis prin care Germania renunţa la pretenţii teritoriale în Est şi recunoştea graniţa Oder-Neisse între ea şi Polonia şi semna o declaraţie prin care nu va dezvolta niciodată, sub nici un fel de circumstanţe, arme de distrugere în masă.

Atunci, pentru ca românii „să se simtă bine”, într-o discuţie cu Thatcher, Mitterrand menţiona: “Germania va redeveni puternică şi va recuceri influenţa în Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia. Noi cu ce rămînem? Cu România şi Bulgaria?” Negru pe alb!

Încă din Octombrie 2012, jurnalistul german Wolfgang Münchau, fost corespondent al Financial Times la Washington şi Bruxelles, membru al echipei fondatoare a Financial Times Deutschland în 2000, care analizează săptămînal tendinţele politice şi economice ale Uniunii Europene, în articolul intitulat „De ce unificarea Germaniei a fost o greşeală”, publicat în Der Spiegel, scria:

„Kohl (fost cancelar german; n.a.), care niciodată nu ducea lipsă de metafore, vorbea pe atunci despre două feţe ale aceleiaşi medalii: unitatea germană şi cea europeană. A fost, fără îndoială, o formulă nimerită, în care a crezut şi el, probabil. Totuşi ea s-a dovedit falsă. Unificarea Germaniei nu este reversul unităţii europene, ci opusul ei. Reunificarea nu e doar una dintre cauzele profunde ale crizei euro, ci şi una dintre cauzele incapacităţii noastre (a germanilor; n.a.) de a soluţiona criza. Iată în ce constă, de fapt, adevărata tragedie a lui Helmut Kohl: prin marea sa faptă politică (unitatea germană), el a pregătit distrugerea marelui său vis (unitatea europeană).

Reunificarea pripită a costat aproape două mii de miliarde de euro pentru plăţi de transfer. Este cel mai concludent exemplu de prost management economic din istoria lumii. N-ar trebui să ne mirăm că cetăţenii germani, care au suportat deja (şi încă suportă) plăţi de transfer către Germania de Est, nu mai vor o uniune de transfer în Europa. În urma reunificării Germaniei, a fost compromis un element esenţial al dinamicii europene, bazate pe echilibrul dintre cele cinci mari state-membre: Germania de Vest, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania. Nu întîmplător, o dată cu realizarea unităţii germane, a dispărut şi interesul britanic pentru UE. Prin retragerea continuă a britanicilor (a se reţine Brexitul survenit; n.a), dezechilibrul de putere s-a agravat şi mai mult. Din cauza cheltuielilor reunificării, Germania a aderat la zona euro cu o rată de schimb ridicată. În consecinţă, politica economică s-a axat, timp de zece ani, pe creşterea propriei competitivităţi în faţa altor state, în loc să consolideze randamentul economic al zonei euro în ansamblul ei. Iar asta a fost una dintre principalele cauze ale crizei care avea să survină.”

 

Pînă la urmă, unirea tot o afacere rămîne, chiar de-i dăunătoare

Aţi citit mai sus concluziile strict economice ale profesorului român şi pe cele ale publicistului german care nu este nici pe departe eurosceptic sau „anti-german”, aşa cum le place unor moldoveni să-i numească anti-români pe toţi cei care le explică logic de ce este imposibilă unirea Moldovei cu România. După cum deja aţi constatat, invocarea modelului german de unire este o aberaţie, o imposibilitate. Pentru asta este suficient să facem comparaţiile de rigoare dintre Germania şi România, dintre ceea ce oferă Germania Europei şi ce oferă România, dintre ce înseamnă Germania pentru Europa şi ce înseamnă România pentru aceeaşi Europă, între securitatea economică şi politică pe care o oferă Germania Europei şi insecuritatea economică, politică şi nu numai pe care ar livra-o o Românie reîntregită Europei.

Oricît ar dori anumite forţe politice şi civice din România şi Republica Moldova ca aceste ţări să se unească, acest lucru nu va fi cu putinţă. Unirea nu s-ar produce decît dacă de ea ar avea nevoie Rusia, SUA şi UE. Pînă atunci, NATO şi UE nu vor să aibă o graniţă pe Nistru.

Am afirmat deseori că subiectul unirii a fost şi este o afacere politică, una care a şi fost profitabilă şi sub aspect financiar timp peste două decenii. Rolul distructiv pe care l-a avut şi îl are propaganda unionistă se manifestă în plan identitar, iar asta strict pe teritoriul Republicii Moldova, nu şi în România. La nivel politic superior, inclusiv pe vremea preşedinţiei de zece ani a resuscitatului unionist Traian Băsescu, în România nu a existat niciodată un plan în detaliu elaborat în acest sens, aşa cum nu a existat nici o structură guvernamentală care să pregătească reunificarea celor două state. Aceasta este o dovadă clară că unirea celor două state a fost dintotdeauna o afacere politică a unor grupări minuscule, niciodată însă un obiectiv major de ţară pentru România.

Dacă unirea ar fi fost luată în serios la nivel de ţară în România, s-ar fi urmat exemplul a ceea ce se întîmplă în Coreea de Sud, unde există un minister al Reunificării, cu planuri detaliate, pe diverse segmente, infrastructură, probleme economice, sociale, învăţămînt, sănătate, cultură, tot ceea ce înseamnă unirea celor două Corei.

Pînă una, alta, ciolanul unei unirii imposibile va mai hrăni mulţi aventurieri politici, iar asta pînă ce această ţară va înţelege să se ia în serios drept Republica Moldova!

Mihai CONŢIU

Nistor Grigore 08.12.2017 - 13:12

Ce unire Conțiule, nu mai bine ramane Moldova un stat independent si neutru, din ce in ce mai sarac, fara democratie si fara infrastructură? Nu mai bine sa ramana in continuare un teritoriu al hotilor, al spalarii banilor de catre rusi, ucrainieni si altii? De ce sa nu vorbeasca in continuare limba unei minoritati (rusa) si sa viseze la spatiul CSI? Cand peste ani R.Moldova se va prabusi economic si social s-ar putea ca Romania sa nu-si mai doreasca unirea cu un stat care nu merita salvat.

Socialmai mult
16.12.17 - 14:59
16.12.17 - 14:58
16.12.17 - 14:57
15.12.17 - 19:38
15.12.17 - 19:37
15.12.17 - 19:35
15.12.17 - 17:52
15.12.17 - 17:51
15.12.17 - 16:40
15.12.17 - 16:10
15.12.17 - 13:11
15.12.17 - 12:46
14.12.17 - 17:38
14.12.17 - 17:23
14.12.17 - 17:22
14.12.17 - 17:19
14.12.17 - 16:45
14.12.17 - 12:21
14.12.17 - 10:37
14.12.17 - 10:34