Atunci cînd nu se va mai scri despre Eminescu, se va anunţa că s-au gătat românii pe pămînt. Ori, cum asta nu se va întîmpla niciodată, face-mi bine ca la fiecare ocaziune să reamintim cele neauzite, nepovestite, neoglindite despre poetul naţional şi neamul lui de sînge. De aceea, acest articol de Moldova Suverană se dedică mamei poetului, Rareşa Iuraşcu, după al ei tată, sau Raluca Eminovici, după al ei soţ.

Pentru început este curios cum se străduiesc istoricii să caute cu vreo 200 de ani în urmă prin neamul Rareşei ca să demonstreze că este fată de viţă boierească! Dar în ce lună şi dată s-a născut fata de boier, nu ştie şi nu caută nimeni, lăsînd a se mulţumi numai cu anul, care ar fi 1816! Tot aici, însă, despre soţul ei, Gheorghe, se ştie cu absolută precizie: 10 februarie 1812 şi basta! Să fie. Doar că soţul ei aici nu ne interesează, fiindcă acum sîntem la o „cuconadă şi ne văietăm” simbolic alături de Raluca, care din dragostea mare a bărbatului ei pentru ea a „rodit”, sărmana – vorba fiului ei Mihai, tocmai 11 copii, el fiind al şeptelea.

Anume de la această cifră dragă nouă tuturor, 7, adică: 7 zile în săptămînă, 7 fraţi ca familie, 7 ani de acasă, 7 ani la rînd praznice la cei trecuţi din viaţă şi tot aşa. Da, da, al 7-lea fecior ne-a sărit nouă în atenţiune, nu ca Ion Creangă – întîiul. Sigur că nu putem afla cu preciziunea de la Creangă (din „Amintiri”) cum a copilărit Mihai, dar am dori să aflăm cam cîtă dragoste i-o fi revenit lui de la maică-sa, de la făcut să se destăinue într-o poiezie că: „pe maică-mea sărmana atîta n-am iubit-o”. Totuşi, cîte ceva putem concluziona, că doar femei şi mame sîntem și noi, ba mai mult, am avut şi noi mame şi taţi, fraţi, bunici, mătuşi şi tot aşa ca şi ultra talentatul nostru Mihai Eminescu.

De aceea, din marele respect pentru mama marelui nostru poet naţional, am vrea să povestim despre ea aparte şi doar cîte puţin despre copiii ei. Aceasta ca să compensăm niţel ce Mihai a regretat atît de mult scriind într-o poezie că: „a mamei amintire eu unu-n stare-am fost / să ţi-o sacrific ţie şi sînt atît de prost”.

Aşadar, Rareşa Iuraşcu, a patra fătă a tatălui ei boiernaş (mare sau mic nu contează), s-a măritat vara, în 1840, la sfîrşit de iunie, în a 26 zi. O jucat nunta în acea zi sau numai o fi fost cununaţi şi aşa înscrişi în condica bisericească nu se poate şti. Se ştie numai că în 26 iunie 1840 la Botoşani s-a mai format o familie nouă de români cu numele Eminovici. Dacă facem o scădere matematică, apoi aflăm că Rareşa, fata cea bogată şi cu adevărat frumoasă, s-a măritat cam tîrzior după obiceiul zilelor noastre, la 24 de ani, apoi ce să zicem după legile de mai bine de 170 de ani. Fie că anul o fost încurcat, odată ce nu se ştie ziua de naştere, fie că fata mult o ales mirele. Totuşi, bărbat sănătos şi vînjos şi-o luat, de i-o născut 11 copii.

Al 7-lea ei conaş, Mihai, vara se afla la Ipoteşti, iarna la Botoşani, astfel primii 7 ani „de-acasă”, cu siguranţă că i-a petrecut la Ipoteşti. Aici este interesant să cităm un autor care scrie că Eminescu a crescut „aproape” ţărăneşte. Parcă iar fi jenă să spună adevărul cel măreţ – ţărăneşte şi numai ţărăneşte. Întrebalăr-a-şi, care-i baiul cu ţăranul de te dai cu „aproapele”? Îl mai laudă că Eminescu, sau frate-său Ilie îi citea de mic copil pe „Robinson Crusoe”. Să fim serioşi, şi sigur nu a fost aşa, chiar dacă însuși Eminescu a scris în poezie! Că doară n-om şti noi cît de tare-i trage la carte pe năzdrăvanii de la ţară. Că mai tîrziu lui Mihai i-o venit mintea la cap şi i s-o încărcat muza cu de-ale bătrînilor, mătuşilor, codrilor, munţilor, fraților, apelor, cerurilor, stelelor şi tot aşa, este purul adevăr. Dar nici pe la 7-9 ani nu mai mînca el covrigi într-o mînă şi citea cartea cu alta. Zic eu să-l „lăsăm pe cezar cu coroana lui de aur şi să nu i-o umbrim cu nişte lauri ofiliţi”. După opera fără preţ pe care a lăsat-o naţiunii, nu mai este cazul de a mai adăuga ceva. Dar cînd cineva vrea să laude poetul pînă la nori, îi fac cu creionul un chip frumos şi-l pun alături de tatăl său pe portret. Cum aşa? Asta întreb şi eu? De ce cu Mihai, al 7-lea copil, a făcut tata poza (volumul II sovietic cu opera lui M. Eminescu), dar nu cu feciorul cel mai mare (mîndria oricărui tată), sau cu soţia sa Raluca, în primul rînd? Că nu are nicio poză cu ea şi tot aşa. Ştia Emonivici că fiul său Mihai va ajunge mare poet şi s-a simţit obligat să se îngrijească de imaginea lui de pe cînd era copil? Puţin probabil. Să nu mai zic că nici asemănare cu poetul nu are.

Dar să revenim la Raluca şi dragostea ei de mamă pentru Mihai. Primele 2 clase pruncul le învaţă, presupunem, la Botoşani (1857-1859), după care continuă la Cernăuţi în şcolile germane. De la 13 ani pînă la 20 de ani se ştie foarte bine că Mihai a învăţat „fără bancă, tablă şi învăţător”, dar numai din şcoala vieţii –teatrale, bibliotecare, copiatoare şi tot aşa.

După naşterea lui s-au mai născut alţi patru fraţi. Totodată, pînă la 8-9 ani cît a „stat pe lînga mama”, au murit sora Maria (1855) de 7 ani şi ultimul frate Vasilică (1857-1858) cam de 1,5 ani. Să ne imaginăm prin ce durere a trecut Raluca Eminovici şi cît de mult „l-a mîngîiat” pe Mihai la 5 ani (murit sora-sa?), cînd alături era fratele lui mai mare Ilie de 9 ani, Aglaia de 3 ani şi Henrieta de 1 an.

După un an de la moartea Mariei, se naşte Matei (1856), apoi Vasile (1857-1858) care, după cum am menţionat anterior, moare la cca 1,5 ani. Mihai avea cca 10 ani, iar mama lui 44 de ani, o femeie la o vîrstă onorabilă, care a născut de cel puţin 11 ori. Despre starea ei morală şi sănătate numai se poate presupune.

Tot la ei în familie, cam la această vîrstă sora lui cea mai dragă Henrieta s-a înbolnăvit (ori s-a născut oloagă) şi părinţii se îngrijeau de biata copilă care nu putea merge. Tragediile nu încetinesc şi la vîrsta de 13 ani a lui Mihai, moare de tifos cel mai drag lui frate, Ilie, de numai 17 ani. Catastrofă pentru familie, dar în primul rînd pentru mama lor de 47 de ani să afle de moartea unui fecior ajuns sub majorat.

Din anul acesta, sau de pe la 13 ani, Mihai îşi ia lumea-n cap. De tatăl său este considerat „tîlhar” şi „fugar”, iar cînd îl prindea îl lega şi bătea doar cum el putea şi ştia. Putea să fie protejat şi alintat de mama lui? Sigur că nu. Avea grijile fetelor în primul rînd, Henrieta bolnavă, şi Aglaia de măritat. De băieţi se ocupa tata, de aceea intervenţia mamei probabil nu semnifica nimic. Cînd i-au revenit minţile la cap lui Mihai, se afla deja student la Viena şi în toate scrisorile se adresa cu „scumpii mei părinţi” şi termina cu „supusul vostru fiu Mihai”. El continua studiile la Viena, dar mama lui îmbătrînea şi se ofilea la Ipoteşti. Încă o dovadă, primul ei fecior Şerban a murit în 1874 sau cînd mama încă mai trăia, dar avea totuşi deja 58 de ani. În acest an Mihai avea 24 de ani şi era îndrăgostit „lulea” chiar de cine nu trebuia. Avea cu cine se sfătui şi pe umărul cui plînge? Sigur că nu. Tata cu crezul lui de bun educator de feciori, iar mama îşi trăia ultimii doi ani din viaţă, slăbită şi nenorocită după patru copii înmormîntaţi, o fată oloagă şi din ceilalţi puşi la calea dreaptă – numai Aglăiţa.

Aceasta-i pe scurt viaţa cuconiţei de boieraş botezată Rareşa, dar numită în mireană Raluca, care s-a măritat la oraş, dar care a trăit mai mult la ţară ca o femeie obişnuită, născînd şi crescînd cum a putut o grămadă de copii.

Mihai nu a avut altceva de făcut decît să ia calea pribegiei din familie şi şcoala cu predare în germană. Aici fac o pauză despre şcoala lui Eminescu în germană, fiindcă atît de mult ne aminteşte mie de cea rusă. Numai cel care a vorbit acasă în limba mamei, apoi trimis să înveţe la o şcoală într-o limbă atît de străină auzului, vederii şi înţelesului, adică rusă, poate să-l înţeleagă pe Eminescu. Confirm ca pătimaşă că a fost un calvar al vieţii. Că i-a prins bine acea şcoală şi din care mai apoi a devenit cel mai renumit maestru al cuvîntului şi limbii româneşti, este adevărat. Dar pînă să ajungă la acel nivel (postmortem) şi, care de fapt i-a scurtat viaţa, a trebuit să fie bătut de tata, fraţi, colegi, învăţători, viaţă, sau cum se spune în popor pentru a nu supăra pe nimeni – bătut de soartă.

A fost ignorat de mama lui? Posibil! Dar sîntem siguri că nu din cauza că era băiaul cel rău din familie. Nu. Doar că nu a apucat să-l alinte mama lui mai mult decît pe alţi feciori din diverse motive ştiute şi mai mult necunoscute. A meritat Mihai această soartă? Pentru naţiunea românească – da și „mulțam” mult pentru toate, pentru el – categoric nu.

A murit poetul cum a murit şi noi ne mîndrim cel mai mult de marele nostru Mihai Eminescu, dar în minte și suflet fiecare îl plîngem pînă în prezent.

Asea M. TIMUŞ, UASM