Cheile crizei siriene

Spre dezamăgirea claponilor politici şi a vuvuzelelor analiste, locale şi externe, care, Luni şi Marţi (26 şi 27 August; nota red.), anunţau cu tam-tam iminenta intervenţie militară a SUA, Angliei, Franţei etc., împotriva Siriei, fără aprobarea Consiliului de Securitate, alianţa sui-generis s-a fisurat înainte de a se forma, iar liderii unora dintre marile puteri occidentale, în frunte cu preşedintele Obama, s-au trezit confruntaţi cu implicaţii dintre cele mai grave ale unui atare posibil gest.

Ca urmare, Vineri, Obama vorbea doar despre o „acţiune limitată, care nu va presupune o operaţiune de mare anvergură”. Toate acestea au făcut ca ideea acţiunii militare anti-siriene a marilor Vestului să treneze, iar din diverse capitale ale lumii să apară declaraţii în care, dincolo de nuanţe, a reieşit clar că, în rîndul opiniei publice din SUA, Anglia, Germania, Italia, Spania, Polonia, Norvegia, ca şi din alte colţuri ale lumii, sunt foarte proaspete şi solide resentimentele provocate de războiul declanşat de Administraţia Bush în Irak. Atunci, motivul a fost fabricarea de către Saddam Hussein a armei chimice.

În contextul internaţional complicat de azi, nu puţini oameni simpli, jurnalişti şi politicieni îşi amintesc momentul de la începutul lui 2003, din sala de şedinţe a Consiliului de Securitate, în care Colin Powell, secretarul de Stat american, arăta o sticluţă despre care susţinea că provine din Irak şi conţine eşantioane folosite în producerea armei chimice. Dincolo de ineditul situaţiei, după un timp, specialiştii şi jurnaliştii s-au întrebat cum de Powell îşi asumase riscul de a avea asupra sa o atare sticluţă cu un conţinut atât de periculos, pe care o manevra liber.

Dar manevra a ţinut, ONU a aprobat intervenţia militară anglo-americană în Irak, după care avea să se descopere că regimul Saddam nu putea produce nici măcar sticluţe în care să se pună atare substanţe! Peste un timp, însuşi Powell avea să recunoască, ruşinat, făcătura din şedinţa respectivă la care l-au împins serviciile secrete americane.

Mai conta? Nu, întrucît regimul tiranic al lui Saddam căzuse, ţiţeiul irakian fusese reîmpărţit de marile companii petroliere aşa cum îşi doreau cercurile conservatoare republicane americane.

De asemenea, intervenţia anglo-americană din Irak a dus la apariţia în forţă a unor grupări teroriste legate de Al-Qaida şi la venirea la putere a şiiţilor, apărînd astfel tridentul religios foarte puternic format din Iran, Irak şi Siria (unde cvasitotalitatea autorităţilor provine din comunitatea alauită, branşă şiită). La acestea se adaugă mişcarea Hezbollah din Sudul Libanului, cu care Israelul, spre deosebire de războaiele purtate cu Siria şi Egiptul, pe care le-a cîştigat, are mari dificultăţi. În fine, dar nu în ultimul rînd, în Irak violenţa face ravagii azi, atentatele provocînd aproape zilnic numeroase victime.

O altă cheie a crizei siriene pe care, în mod ciudat, experţii militari occidentali o ocolesc este cea rusă. În actualul context internaţional, cînd raporturile americano-ruse sunt la un nivel foarte scăzut din cauza scandalului Snowden, fapt pentru care Obama şi-a anulat întîlnirea cu Vladimir Putin prilejuită de summit-ul G-20 din Rusia, iminenţa acţiunii anti-siriene nu pică deloc bine. Se ştie că Moscova şi Damascul au relaţii privilegiate încă din anii '70. Ele au avut raţiuni ideologice la care s-au adăugat cele economice, vînzarea de arme ocupînd locul principal.

Dar ceea ce nu s-a reuşit în acei ani regimul sovietic a devenit posibil în prezent, cînd Rusia are o bază militară în portul Tartus din Siria, relizînd astfel visul secular al Moscovei de a avea acces la Marea Mediterană. Este un amănunt care nu a căzut deloc bine strategilor militari americani, englezi şi francezi. Aşa se face că, astăzi, Rusia este o susţinătoare necondiţionată a regimului Assad, care, imediat după ce faptele s-au precipitat şi s-a vorbit despre iminenta acţiune militară a SUA şi aliaţilor ei, a trimis în zonă nava „Moskva”, vas de luptă anti submarin, şi o navă lansatoare de rachete. Ele se adaugă celorlalte nave de luptă ruseşti aflate în baza navală Tartus, care pot ajuta logistic armata siriană.

Ca atare, pericolul internaţionalizării intervenţiei militare din Siria este uriaş. Nu l-au luat în calcul conducătorii şi generalii americani sau din unele ţări vestice? Apoi, atît din Washington, cît şi din alte capitale occidentale s-a spus că acţiunea militară preconizată nu vizează eliminarea fizică a dictatorului Assad şi nici distrugerea depozitelor de armament chimic. Atunci ce scop are? Strict chirurgical, dar cu efecte propagandistice? E greu de crezut că asta se vrea. În altă ordine de idei, a luat cineva în calcul la ce se va ajunge după dorita prăbuşire a regimului Assad, cînd la putere ar putea veni Fraţii Musulmani, ce au aceleaşi obiective integriste şi radicale ca şi fraţii lor egipteni? Tot la putere ar putea ajunge Frontul An-Nusra, grupare radicală islamistă foarte bine organizată, cu membri foarte bine antrenaţi, afiliată deschis Al-Qaida.

Ca şi în cazul războiului din Irak, este posibil ca, dincolo de obiectivul Assad, strategii politico-militari americani să nu ia în calcul adevăratele consecinţe ale dispariţiei acestuia. Pe urmă, foşti aliaţi ai acestuia precum premierul turc Erdogan doresc eliminarea lui de pe scena politică, dar în spatele dorinţei lor stau ambiţii personale, şi nu raţiuni democratice.

Aş mai vorbi despre ceva cu care ar fi trebuit să încep – neaşteptata decizie din Camera Comunelor, unde parlamentarii nu au aprobat cererea premierului David Cameron, ca Marea Britanie să ia parte la acţiunea militară anti-siriană. Ei au dezavuat practicile regimului Assad şi eventuala folosire a armei chimice împotriva civililor, dar nu au putut ignora tragicul exemplu al războiului din Irak, în care Marea Britanie s-a implicat orbeşte alături de Administraţia Bush.

Totodată, în SUA, unde Obama a ajuns la Casa Albă pe fundalul popular grav creat de acest război şi de cel din Afganistan, opinia publică nu împărtăşeşte nici pe departe ideea celui de al 6-lea război în Orientul Mijlociu declanşat de Washington cu rezultate îndoielnice şi cu foarte puţină aderenţă în mass-media şi la popor. În fine, un alt paradox – Franţa preşedintelui Chirac a refuzat să fie, în 2003, alături de SUA în războiul din Irak, în vreme ce, azi, Franţa lui Francois Hollande este principalul susţinător al lui Obama, marele pacifist!

Dumitru CONSTANTIN