Am avut eu o colegă la facultate de la care uneori aveam dureri de cap. Ajunsesem chiar să am un fel de frică de ea, pentru că acest tip de oameni, care nu se lasă în pace nici pe sine, nici pe alţii, mie, bunăoară, îmi face rău şi disconfort. Perioada destul de îndelungată cît am fost apropiate, dacă eram împreună, atunci trebuia neapărat să fiu în activitate. Mereu! La studii, la muncă, după la fel, în week-end, în vacanţă femeia aceasta era mereu în treabă. Tocmai pînă la ameţeli! Ea nu putea pur şi simplu să se tăvălească sau să citească o carte pe plajă, să se bucure de un somn mai lung duminica, să organizeze cîte-o zi de repaos şi să se deconecteze de la toate şi de la toţi. Am fost odată împreună la odihnă şi am revenit mult mai obosită decît am plecat. Pentru că vacanţa mea înseamnă în mare parte lipsă de griji, de nevoia de a mă deplasa undeva, de a mă gîndi la fel de fel de chestii, aşa, un fel de ţepeneală şi lenevie utilă. Cu asta însă n-a fost chip. A trebuit să mă car pe la toate excursiile (pentru mine absolut netrebuincioase, care nici nu mi-au adăugat la minte, nici nu mi-au scăzut, iar fotografiile nici nu ştiu pe unde se află, pentru că, hai să zic aşa, eu sînt o persoană mai departe de apucături romanţioase şi mai aproape de sol, fără necesităţi nostalgice de a reflecta pe marginea trecutului), să gust din toate specialităţile naţionale şi două zile practic să trăiesc la baie, să mă trezesc la 5 ca să întîlnim răsăritul la mare, iar seara să ţupăi pînă tîrziu la discoteci, pentru că: „viaţa trebuie trăită la maximum şi nici o clipă din ea nu trebuie irosită. Ş-apoi ce, degeaba am venit aici, ca să dormim, ce-o să ne amintim pe urmă? ”

A fost prima şi ultima dată cînd am mers în vacanţă cu cineva fără a stabili încă de acasă dacă ni se potrivesc sau nu ideile şi concepţiile în privinţa concediului. Ani buni au trecut de atunci, dar lecţia se ţine bine şi azi: în vacanţă, dacă pleci cu companie, trebuie să mergi doar cu tovarăşi de idei şi convingeri. Altfel e exclus, dacă desigur vrei să te odihneşti, nu să participi la concursul „Cine rămîne în viaţă?” Deşi nu despre vacanţă este acest text.

Cred că mai toţi au avut de-a face măcar o dată în viaţă cu indivizi din aceştia, arhiactivi, mai întotdeauna cu idei şi iniţiative, care tocmai au mîncărime pe corp, dacă-l văd pe unul şezînd. Nu se poate de stat, pentru că „viaţa e scurtă şi trebuie trăită cu folos”. În ce ar consta acest folos, în ce se măsoară? Să fii mereu în mişcare, să fii mereu în treabă, chiar dacă aceste treburi de cele mai dese ori sînt idioate şi fără rost? Partea cea proastă e că aceşti aşa-zişi activişti caută mereu parteneri şi dacă le faci jocul ori n-ai destulă îndrăzneală să-i trimiţi la origini cu tot entuziasmul lor la un loc, atunci să ştii că te vor încăleca şi te vor călări mult şi bine.

Mă întreabă cineva – ce-au făcut copiii mei în vacanţă? Nimic,- zic,- s-au odihnit în mare parte. Cum,- face ochii mari asta cu interesul,- nu i-ai pus la muncă?! Ei cum, au făcut cîte ceva, activităţi de rutină, curat, au pus maşina la spălat, au dat cu aspiratorul, altele, ca pe-acasă,- răspund stupefiată, văzîndu-i faţa uimită şi neînţelegînd ce trebuiau să „muncească” copiii mei în vacanţă ca să fie mulţumită tipa cu pricina. Deşi mi-i cunoscut acest soi de oameni. Frazele „da ce stai, ai terminat lucrul?”; „nu sta că îţi stă norocul”; „eu la anii tăi făceam o grămadă de treabă”; „aaa, n-ai ce face? acuş îţi găsesc de lucru!”; „cum aşa, să n-ai ce face?”; „crezi că cineva va face pentru tine?” ş.a. fac parte din vocabularul lor obişnuit.

Ştiu copii buimăciţi de mici pentru că au mame nebune şi care i-au înscris la toate cercurile şi centrele de creaţie posibile şi imposibile pentru că „copilul tre’ să fie mereu ocupat cu ceva dacă vrei să iasă ceva din el”. Sărmanii copii, cîtă pleavă şi lucruri inutile trebuie să bage în cap numai să nu piardă timpul, aşa cum cred că e bine părinţii lor. Şi de regulă, aceste mame sînt gospodinele în casa cărora eu nu prea mă simt bine. Pentru că la ele veşnic e o curăţenie sterilă ca în sala de operaţii şi dacă ai scăpat o picătură de cafea pe muşamaua impecabilă, atunci imediat va fi ştearsă cu cîrpa care nu este lăsată din mîini nici pentru o clipă.

Nu ştiu de unde cresc rădăcinile fenomenului. Cred că vreun psiholog ar găsi explicaţiile necesare. Eu ştiu una: este o aşa plăcere să-ţi permiţi uneori să leneveşti, să nu te gîndeşti la nimic, să-ţi permiţi o masă copioasă, în ciuda tuturor dietelor, după care o siestă sănătoasă. Este atît de bine să poţi pune frîna la un moment dat şi să afişezi semnul „stop”. Măcar pentru un scurt timp. Maturitatea de aceea e şi bună că nu ne ceartă nimeni pentru temele nefăcute sau că nu am auzit deşteptătorul. Este atît de benefic cîte odată să nu faci nimic. Pentru că nu avem numele Stahanov şi nu e nevoie să muncim în trei ani ceea ce este prevăzut pentru cinci. Pentru că mai întîi de toate viaţa trebuie trăită nu administrată, trăită armonios, cu interes şi plăcere.

Lilia GRUBÎI