Cît de importantă este menţinerea unei poziţii clare a puterii de la Chişinău în favoarea orientării europene a R. Moldova?

Acest material se doreşte a fi un semnal de alarma în legătură cu consecinţele pe care le-ar putea avea o eventuală atitudine oscilantă a clasei politice din ţara noastră în legătură cu politica externă a Republicii Moldova. Deşi actualei coaliţii de guvernare am avea multe să-i reproşăm, nu putem să nu lăudăm performanţa acesteia de a menţine o poziţie clara în ceea ce priveşte parcursul european al Republicii Moldova şi de a nu ceda şantajului Moscovei. Acest fapt remarcabil a fost apreciat de înalţii oficiali europeni, şi, ceea ce contează cel mai mult, a oferit stabilitate în plan intern.

Această situaţie, din păcate, riscă să se degradeze dacă la conducerea ţării se va instala o formaţiune politică ezitantă în a-şi asuma proiectul de integrare în spaţiul comunitar european, precum PCRM. Am auzit cu toţii cum Vladimir Voronin, astăzi, ne transmite că singura soluţie pentru Republica Moldova este aderarea la Uniunea Europeană, în timp ce mîine ne roagă să facem un miting, un referendum, nu contează, pentru integrarea în Uniunea Vamală.

Mai este puţin pînă la alegerile din Noiembrie, care se vor desfăşura la noi în ţară, iar sondajele de opinie au indicat faptul că, deşi Vladimir Voronin şi PCRM au scăzut drastic în preferinţele electoratului, acesta păstrează, totuşi, o masă importantă de alegători, formaţiunea avînd încă potenţialul de a aduna cele mai multe locuri în Parlament şi de a impune preşedintele.

Însă, dacă Voronin va accede la putere şi îşi va menţine declaraţiile contradictorii cu privire la perspectiva europeană a ţării noastre, acest fapt ar putea avea consecinţe defavorabile, de genul celor suportate de Ucraina. Ca şi Ianukovici, care a purtat negocieri politice şi economice şi cu Federaţia Rusă şi cu Uniunea Europeană, Voronin vrea o “diplomaţie tip suveică”, aşa cum au fost numite aceste acţiuni de către directorul Centrului de Analiză Politică “Penta”, Volodimir Fesenko.

Faptul că fosta putere de la Kiev nu a avut o opţiune clară în legătură cu viitorul ţării a derutat populaţia şi partenerii externi de dialog şi le-a uşurat munca celor interesaţi de destabilizarea ţării.

Modelul ucrainean – acţiuni şi rezultate

Deşi, la nivel oficial, Ucraina a afirmat, în repetate rînduri, că doreşte să se integreze în Uniunea Europeană, în timpul guvernării, fosta administraţie de la Kiev nu a renunţat cu totul la proiectul integraţionist girat de Federaţia Rusă.

În fapt, a întreprins o serie de demersuri pentru aprofundarea colaborării cu Uniunea Vamală. În 2012, a semnat Memorandumul cu privire la cooperarea în domeniul comerţului şi Memorandumul privind colaborarea în domeniul reglementării tehnice. De asemenea, la 25.03.2013, a creat un grup de lucru la nivel înalt, condus de Iuri Boiko, vicepremier la acea dată.

În luna Martie 2013, Ucraina şi-a nuanţat poziţia, optînd pentru obţinerea calităţii de observator în cadrul Uniunii Vamale, deoarece aceasta i-ar permite să-şi exprime poziţia în legătură cu procesul decizional al organizaţiei, reprezentantul ucrainean urmînd a avea drept de vot consultativ. Directorul Centrului de cercetări politice aplicate “Penta”, Volodimir Fesenko, a afirmat atunci că statutul de observator în Uniunea Vamală îi va permite Ucrainei „să-şi apere propriile interese şi să evite apariţia unor noi bariere comerciale”.

La nivelul Opoziţiei şi al societăţii civile, aderarea la Uniunea Vamală a fost susţinută sau dezaprobată în funcţie de modul în care reprezentanţi ai Opoziţiei sau ai societăţii civile s-au raportat la Rusia. Partidele naţionaliste ucrainene (Congresul Naţionaliştilor Ucraineni, Mişcarea Populară a Ucrainei, Partidul Popular din Ucraina) au susţinut poziţia oficială privind procesul de aderare la Uniunea Vamală.

Unii reprezentanţi ai mediului politic opozant (deputatul Igor Markov şi liderul Partidului Comunist din Ucraina, Petro Simonenko), cît şi organizaţiile pro-ruse („Alegerea ucraineană”), au respins strategia Kievului în privinţa integrării în Uniunea Vamală. Deputatul Igor Markov a subliniat că “este timpul ca Ucraina să se integreze pe deplin în Uniunea Vamală”, opinînd că, “în următorii zece ani nu se poate vorbi de o extindere a Uniunii Europene”. Mai mult, în cursul lunii Februarie 2013, liderul Partidului Comunist din Ucraina, Petro Simonenko, a susţinut că formaţiunea sa va începe strîngerea de semnături pentru organizarea unui referendum privind aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală.

Similar, la 25.02.2013, în faţa sediului Administraţiei Prezidenţiale a Ucrainei, organizaţia pro-rusă „Alegerea ucraineană” a organizat o demonstraţie pentru aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală, participanţii solicitînd desfăşurarea unui referendum naţional în acest sens. La 29 Noiembrie 2013, la Vilnius, Ucraina a refuzat să parafeze Acordul de Asociere cu UE, cedînd astfel presiunilor Moscovei.
Ştim cu toţii cum, ulterior, a degenerat situaţia internă, iar evaluările experţilor ne-au indicat că o mare parte din responsabilitate i-a revenit fostei conduceri de la Kiev, care a oscilat între Europa şi Rusia.

Sondaje de opinie

Cercetările sociologice realizate de institute ucrainene în cursul anului 2013 au evidenţiat rezultate sensibil egale în ceea ce priveşte perspectivele aderării ţării la Uniunea Vamală sau Uniunea Europeană. Conform sondajului realizat de Institutul internaţional de sociologie de la Kiev, în intervalul 23.02 – 11.03.2013, 41% dintre respondenţi au considerat oportună integrarea în Uniunea Vamală şi Spaţiul Economic Unic, în timp ce 39% s-au pronunţat pentru încheierea Acordului de Asociere cu UE şi aderarea, treptată, la organizaţia comunitară.

Poziţia Federaţiei Ruse faţă de Ucraina

Federaţia Rusă a întreprins demersuri pentru aderarea Ucrainei la Uniunea Vamală ca membru cu drepturi depline. De altfel, acest obiectiv este în concordanţă cu Noua Concepţie de Politică Externă a Rusiei, aprobată de preşedintele Vladimir Putin, care a pus accent pe aprofundarea proceselor de integrare în spaţiul post – sovietic, Kievul fiind apreciat drept “un partener privilegiat”. Pentru convingerea Kievului, Moscova a utilizat două principale pîrghii de presiune:

a) refuzul de a revizui contractul privind furnizarea gazelor naturale în sensul reducerii preţului acestora;

b) condiţionarea reducerii preţului la gaze de înfiinţarea unui consorţiu exclusiv bipartit pentru gestionarea Sistemului ucrainean de Transport al Gazelor (GTS), în condiţiile în care statul vecin optează pentru unul trilateral, cu participarea Uniunii Europene.

Ambasadorul Rusiei în Ucraina, Mihail Zurabov, a declarat, la 23.04.2013, că Rusia poate garanta un flux de 60 de miliarde de metri cubi de gaze anual cu condiţia creării unui consorţiu bilateral pentru transportul gazelor şi a eliminării din textul unui eventual contract a prevederii că proprietarul GTS va fi statul ucrainean.

Potrivit mediului analitic ucrainean, transmiterea GTS în arenda “Gazprom” ar fi fost periculoasă pentru interesele naţionale ale Ucrainei şi ar contraveni normelor Comunităţii Energetice Europene, unde ţara este parte. De asemenea, un eventual acord al preşedintelui Viktor Ianukovici pentru înfiinţarea unui consorţiu bilateral ar pune punct integrării europene a Ucrainei. Mai mult, la nivel declarativ, oficialii ruşi au subliniat avantajele economice care derivă din aderarea la Uniunea Vamală. În plus, au formulat binecunoscutele „avertizări”, în fapt, un şantaj ordinar, privind restricţiile comerciale care ar urma să fie impuse Ucrainei, în cazul în care aceasta refuză să se integreze în organizaţie.

Preşedintele Vladimir Putin a declarat că, dacă Ucraina nu se va alătura proiectului, Moscova “va trebui să găsească metode pentru a evita excluderea bunurilor ucrainene de pe piaţa rusă”, iar după anul 2015 “va fi din ce în ce mai dificil pentru ucraineni să vină să muncească în Rusia”. Nu-i aşa că vă sînt cunoscute aceste situaţii? Este adevărat că aveţi un deja-vu? Că parcă le-aţi mai văzut sau auzit undeva?

Într-adevăr, aceeaşi poziţie cu a lui Ianukovici o are şi Voronin. De asemenea, Rusia se raportează la Republica Moldova în aceeaşi manieră în care s-a raportat şi faţă de Ucraina, prin presiuni şi şantaj.

Deci, care ar fi situaţia internă dacă în Republica Moldova ar veni la putere PCRM sau oricare altă formaţiune politică incapabilă, dintr-un motiv sau altul, să promoveze o politică externă coerentă? Răspunsul este evident!

Sînt, într-adevăr, nişte previziuni sumbre, dar pe care nu trebuie să le ignorăm atunci cînd vom decide cui vom da votul în Toamnă.

Moldova Suverană